Nostalgii

Simplu. Cald. Frumos.

Nautic Line Winter Team - prima iesire pe mare

Nautic Line, compania de boat-charter pe care eu si prietenii mei am fondat-o, a inaugurat duminica, 28 noiembrie, sezonul de iarna de yachting. Campania noastra - Nautic Line Winter Team - a pornit de la ideea ca nu trebuie sa astepti vara ca sa faci yachting. Asa ca ne-am gandit sa-i convocam pe pasionatii de yachting in fiecare week-end la iesiri pe mare. Prima ieșire a Nautic Line Winter Team a durat cateva ore bune, a avut parte de multa adrenalina, voie buna, putin soare, putina ploaie, un vant nestatornic si o mare cu valuri numai bune de navigat.

Dupa un mic dejun copios si o cafea fierbinte La Pirati, inarmati cu ghete de neopren, manusi, caciuli si haine demne de cel mai tare ger, ne-am imbarcat la orele 11.00 pe Indira, velierul Beneteau Oceanis 31 care ne astepta nerabdatoare in port. Un soare caldut incerca sa-si faca, timid, loc printre nori, marea - calma si imbietoare, iar vantul - numai bun de pentru o plimbare domoala de siesta. Am asezonat conditiile atmosferice de o muzica buna si un vin pe cinste, am ridicat fenderele si am iesit din port. Vreo doua ore, am navigat linistiti, amuzati de cate un pescarus care, probabil plictisit de atata pace pe apa, ne-a gasit pe noi, singurii din larg, si a inceput sa faca adevarate lupinguri printre panzele Indirei.

Dupa-amiaza, cateva picaturi de ploaie si un vanticel mai puternic ne-au avertizat asupra lunii calendaristice in care ne aflam. Desi ne simteam minunat, era totusi aproape decembrie. Vanticelul s-a transformat in scurt timp, intr-un vant pe cinste de vreo 22 de noduri si noi am inceput sa zburam pe valuri fara nici cel mai mic gand de a ne intoarce spre mal. In asentimentul pascarusilor, si marea a inceput sa se joace cu noi. ,,Tine strans, velele cutit! Mamaa, ce ne bandam! Atentie la ghiu! Wow, ce aventura!" - cam asta s-a auzit pe punte in urmatoarea parte a calatoriei noastre. Marea ne-a oferit un rodeo desavrasit, Indira se ridica si cobora pe cate un val sau lovea furtunos cu prova, improscand o ploaie de apa sarata pe punte.

Ne-am intors numai bine, inainte de a se intuneca. Arsi de vant, cu muschii dezmortiti de intepenirea caracteristica metropolei, cu zambete largi, si cu promisiunea smulsa ca nu ne vom opri aici si vom continua iesirile pe mare in aceasta iarna, care, iata, tine cu navigatorii.

Marius (la prima ieșire pe mare): ,,M-am simtit extraordinar, nu stiu cum sa exprim in cuvinte senzatiile pe care le-am incercat, as putea vorbi numai in metafore dupa o experienta ca asta. As vrea ca toate week-end-urile sa fie asa, sa ma dau pe mare, sa simt din nou adrenalina rodeo-ului pe valuri, a ghiului care trece de pe un bord pe altul cand nici nu te astepti. Și nu-i bai de frig, cu un whiskey sanatos, se rezolva :-)!"

Madalina (la a doua iesire pe mare): "Indira este prima mea dragoste in yachting :-) Cu ea am descoperit Marea, iar prima dragoste nu se uita nicodata. Daca m-ar fi intrebat cineva acum cateva luni daca voi iesi pe mare in noiembrie, as fi crezut ca glumeste. Pana acum doua luni aveam rau de mare, o frica teribila de apa si nu as fi gandit un moment ca poti sa te aventurezi iarna pe Marea Neagra. De buna voie adica :-) Insa acum pot sa povestesc cateva ore despre pescarusul „Bufinta Slaba”care s-a jucat pe langa noi prefacandu-se ca este avion de lupta, despre linistea ireala din larg, despre zgomotul usor al vantului in vele, despre valuri si despre cum am asteptat venirea delfinilor. Despre modul in care traiesti experiente care te fac sa te simti Altfel. Dupa cateva ore pe mare m-am simtit alt om. Inca incerc sa inteleg de unde vine vraja..."

Mangalia in ceata

18 noiembrie 2010, ora 3.00 AM. Echipaj de 3 persoane: eu si colegii mei de la Nautic Line,Mihai si Ovidiu. Dupa 9 ore de navigat, am ajuns in Mangalia. Scopul calatoriei: ducerea velierului Indira la iernat in port. De ce Mangalia? Pentru ca acolo, marea nu ingheata si nu este nevoie sa o urcam pe mal. Drumul pana acolo: istovitor. Un drum lung, intr-o noapte fara stele, cu o ceata deasa prin care nu puteai sa vezi nici la 5 metri distanta. La un moment dat, abia se mai vedea prova barcii. La jumatatea drumului niste sunete indepartate ne-au scos din catarea noastra fixata in ceata. Oare ce-o fi? Nu se vedea nimic. In cateva minute, sunetele au devenit din ce in ce mai apropiate, iar noi ne-am dat seama ca era un vapor care se apropia de noi. Am trait atunci cateva momente cu adevarat de suspans. Am mai trecut de-atatea ori prin rada portului atenta ochi la gura portului sau in larg pentru ca stiam ca pericolul navelor mari care mergeau cu viteza era iminent, iar riscul de accident de acest gen e mare, dar niciodata noaptea si in conditii de ceata groasa. Am trecut cu bine de vaporul care intra in port. A ramas apoi doar vantul care taia obrazul necrutator si senzatia de atentia marita care te facea sa-ti simti conturul pupilei. La finalul calatoriei, cat eram de obositi, am reusit sa facem cateva fotorafii in port. Peisajul pare desprins din cartile englezesti. Va invit sa-l admirati!

Un cazino uitat by Catalin Dinu

Un cazinou uitat......... from Dinu Catalin on Vimeo.

In pasi de toamna

Pentru ca sezonul de yachting a cam trecut, va invit sa savurati cea mai frumoasa reprezentare video a toamnei, realizata de colegul meu Catalin Dinu.

Late autumn in Bucharest!!!! from Dinu Catalin on Vimeo.

Doar un link...:)

http://www.cerecomand.ro/diverse/yachtingul-un-hobby-accesibil/#more-9837

Recuperare: Prima experienta la carma, pe mare agitata!

Spuneam mai demult ca ma intrebam, pe vremea cand nu prinsesem nicio furtuna pe mare, cum o fi sa fii prins in furtuna? Si am trait experienta asta anul trecut. Anul acesta, am evoluat cu intrebarile, dupa cum a evoluat si experienta mea in ale yachtingului: cum o fi sa fii la carma pe o mare agitata? Si am avut parte si de asa ceva. Ma intorceam de la Mamaia, unde fusesem detasata in interes de serviciu. Era prima duminica de toamna, prima zi in care m-am trezit si afara era frig, erau nori, si totul avea o culoare de gri sumbru. M-am decis sa plec in graba la Bucuresti pentru ca eram obosita si ziua nu parea sa aiba nicio perspectiva de inseninare. Imi lasasem ceva la barca, in Constanta, si am decis sa trec intai pe acolo si apoi sa plec spre casa. Am ajuns in port si m-a cuprins din nou vraja. Ca de fiecare data cand urc pe barca, imi vin sa dezleg paramele si s-o iau din loc. Fara sa-mi pese ca e frig, ca e cald... Asa am facut si atunci, desi marea era agitata si vantul puternic. Nici macar nu cred ca am realizat ca o sa fiu la timona si ca EU o sa fiu cea care se confrunta cu asta. Ca spre deosebire de alte dati, EU o sa tai valurile si EU o sa tin piept vantului. Imediat ce am trecut de gura portului, parca am intrat intr-o alta dimensiune. Marea, pana atunci destul de linistita, a inceput sa freamate ca si cum ar fi vrut sa iasa din matca si sa sara peste dig, barca a inceput

sa se incline vijelios si vantul m-a izbit in fata. Pentru cateva clipe am avut o tresarire de teama, fireasca probabil intr-o astfel de situatie. Ce ma fac? mi-am spus in gand....A disparut, insa, atat de repede.... Valurile se ridicau in fata mea ca un perete de apa, iar eu ma urcam pe ele si apoi coboram, uneori atat de brusc incat simteam un gol atat de placut in stomac.... In acealasi timp, am inceput sa simt cum reactioneaza barca la ele. Si am descoperit maiestria de a imblanzi marea... Ca atunci cand te urci pe un cal si incerci sa-l strunesti...Era echitatie combinata cu senzatia unei ture intr-o tiribomba dintr-un parc de distractii. Era minunat.....Cat de mic te simti in fata imensitatii marii si totusi cat de puternic... Nimic nu se poate compara cu senzatiile traite in acea jumatate de ora petrecuta atunci. Pe care abia astept sa le retraiesc ...

Recuperare: Croatia, iunie 2010

Sa recuperam povestirile din aceasta vara. Uff....nici nu stiu cand a trecut: ieri dadeau primele raze de soare ,,de maneca scurta,, iar astazi e toamna. Stop cu vaicarelile.. Vara asta am avut doua experiente de neuitat: o expeditie superba printre insulele Croatiei, impreuna cu prietenii mei, cu un velier inchiriat de acolo - un Beneteau Oceanis 46 denumit Anambra. De cand am vazut barcutza in port, mi-a tresaltat inima de bucurie. Nu mai era vorba, ca anul trecut, de o competitie, cum a fost cea de la Istanbul, era o croaziera in care aveam sa plimb cand si cum doream, aveam sa ma opresc cand doream si in ce conditii doream. Militaria si regimul strict al regattelor a fost astfel urcat in pod si am purces pe apele albastre ale Croatiei, nu inainte de a face o aprovizionare serioasa de la Metro-ul lor local :). Barca a fost un vis: bucatarie utilata cu tot ce iti trebuie - castroane, serviciu de farfurii, cani, pahare, tacamuri, deschizatoare, oale, tigai.

Cabinele erau atat de spatioase incat nici nu realizai ca dormi intr-o barca. E drept, eu am preferat sa dorm mai mult pe punte. Si cum sa nu fac asa ceva cand iti petreci noaptea ancorata intr-un golf mirific in care apa se vede tot albastra in bataia lunii si nu se aud in jurul tau decat greierii si luna e rotunda si perfecta si aerul sarat si racoros iti umple narile si-ti zvanta fata! Un rai! Un rai pe apa, asa erau noptile in care am dormit in larg...Ce sa mai vorbim despre serile cand aprindeam lampa, afara, pe punte si stateam la bancuri si povesti cu o sticla de vin in fata....

....Ce sa va mai spun de diminetile in care te trezea soarele caldut si primul lucru pe care il faceam dupa ce deschideam ochii era o baie in apa abia trezita si ea....Si de croissant-ele proaspete cumparate din satucele de pescari in care ancoram dimineata, .........de pepenii rosii luati din piete, ...... de micul dejun pe punte si de navigatia printre insulele impadurite....M-am convins inca o data, daca mai era nevoie, ca asta e intruchiparea vacantei perfecte: odihna, lipsa de aglomeratie, mare, soare, plaja, baie, vant, vele, mancare proaspata si companie excelenta!

E toamna

E toamna din nou in viata mea.....Dupa o vara plina de verva si dinamism, plina de mare, de valuri si soare, iata se asterne covorul de frunze ruginii. Ca asa e legea firii, anotimpurile se succed, roata se invarte, timpul trece pe nesimtite. ,,De ce?,, ma intreb eu la sfarsitul fiecarei veri. ,,De ce s-a dus, cand s-a dus?,, Caci dupa mine ar trebui sa fie vara non-stop :) Dar nu toate lucrurile sunt asa in viata? După noapte vine zi, după fiecare apus vine un rasarit...Era chiar o melodie draga mie si pe care nu am mai ascultat-o demult cam cu aceeasi idee. O idee care totusi imi place pentru ca, desi toamna ma deprima, ce-ar fi vara fara ea? Cum ar exista bucurie daca nu ar fi si tristete? Cum ar exista zambet dar nu ar fi si lacrimi? Si atunci ce ramane de facut? Sa astepti cu nerabdare sa fie din nou vara si sa pastrezi in minte si in suflet amintirile frumoase despre mangaierea soarelui si stralucirea marii, despre diminetile caldute, despre zambetele cu parfum sarat, sa te bucuri ca le-ai trait si ... sa le impartasesti si altora :) aici ma cert singura ca nu am scris un rand din toate intamplarile din aceasta vara. In virtutea acestor lucruri, promit ca de maine ma astern pe treaba. Vreau sa tin vara in sufletul meu si nu pot sa o fac decat daca o pun pe hartie (ma rog, pe spatiul virtual). Inchei cu un mesaj pentru toti cei care tanjesc dupa vara: rabdare, o sa vina din nou! Pana atunci,

Vant bun prin viata, voua prietenilor mei!

De la Baudelaire citire

,,Om liber, tu vei iubi intotdeauna marea.
Marea îţi e oglindă si sufletul ţi-l vezi
Cătând prin valuri calme, neştiutor, cărarea
Si spiritul e haos pe care-l celebrezi''.

Revelatie

Din nou vara, din nou mare, din nou yachting. Cu vant, fara vant, cu nopti la timona ghidandu-te dupa stele, cu amiezi in costum de baie si inserari cu pantaloni de ski si geaca. Cu rasarituri si apusuri si timp impartit din nou in carturi si in mile... Cealalta viata a mea... Acolo unde totul e perfect, unde nimic nu ma supara, unde nimic nu imi poate sterge linistea din suflet si zambetul de pe buze. Dar destul cu poezia, sa va povestesc un pic contextul trairilor mele din acest sfarsit de saptamana. Am urcat pentru prima data in acest sezon pe barcuta pe care nu mai fusesem de asta toamna, pe care in ultimele luni o privisem doar admirativ cocotata pe mal, la iernat. Acum era din nou pe apa, se legana usor in adierea brizei. Am ajuns in fata ei si inima a inceput sa-mi bata cu putere. Nu exagerez, ma simteam ca la o intalnire cu un prieten pe care nu-l mai vazusem de ani de zile. Emotia era dublata si de faptul ca nu mai stiam cum o sa fie: o sa-mi aduc aminte toate lucrurile pe care le invatasem anul trecut? Iarna parca ma scosese din rutina limbajului, gandirii si simtirii in termeni marinaresti. Am urcat pe barca. Ah, aveam sa retraiesc, rand pe rand, senzatiile de vara trecuta, mi-am spus bucuroasa, in gand. Mi-am azvarlit repede bagajul in cabina, caci echipajul era aproape gata de plecare si trebuia sa ajut. Am zambit in sinea mea la gandul diminetilor verii trecute cand, uneori, 30 de secunde imi erau suficiente sa ma trezesc din somn si sa fiu gata de executarea vreunei manevre. (In Bucuresti, imi ia cel putin o jumatate de ora dimineata ca sa devin functionala!) "Stai la parama aia alb cu albastru sa o recuperezi!", mi s-a cerut si eu mi-am spus in gand - "Ce alb cu albastru? La funga focului, vrea sa zica!". Ia uite, nu uitasem nimic, nici termenii echipamentelor si elementelor componente ale velaturii sau barcii. "Astea sunt scotele, astea sunt fungile, aici e palancul ghiului, saniile sunt la locul lor, fenderele atarnate asa cum trebuia, acum ridicam randa, apoi focul, cineva trebuie sa stea la recuperare si cineva sa ajute ca urcarea lor sa fie mai usoara. Pianele trebuie inchise dupa executarea oricarei manvre, fungile si scotele date de doua ori minim pe cabestan la eliberare", am recapitulat in gand, destul de uimita de usurinta cu care imi aduceam aminte tot ce trebuia facut. La plecarea din port am anticipat toate manevrele care urmau sa fie executate, in ordinea lor corecta. Mai mult chiar, am trecut - in gand, fireste - la opinii personale de tipul: "noaptea ar fi trebuit sa stam cu vestele pe noi, cei care suntem pe punte". M-am surprins cum urmaream, extrem de atenta, ca ghiul sa nu loveasca pe cineva in cap sau ca cei care stateau la timona sa nu greseasca cursul pe care trebuia sa mergem (mentionez ca pentru o parte dintre cei care erau pe barca asta era prima iesire cu un velier). Insa acum nu mai invatam toate aceste lucruri, eram eu cea care le gandea, din proprie initiativa. Am constatat ca nu am uitat niciunul dintre nodurile pe care le-am invatat, mi-au venit in minte notiuni de teorie pe care m-am chinuit ani de-a randul sa mi le bag in cap, m-am trezit scrutand cerul si observand nori dubiosi de furtuna, am stiut la timona - instinctiv de aceasta data, fara macar sa ma uit la busola - cand barca din inertie isi schimba cursul, aranjam mereu fungile si scotele ca sa nu se incurce, pentru ca mi-a intrat deja in reflex si lista poate sa continue. Nu o sa vorbesc despre bucuria pe care am resimtit-o facand iarasi aceste lucruri pentru ca altceva e mai important de asta data. In acest week-end am avut o revelatie, a evolutiei mele personale in yachting, a ceea ce stiu sa fac, a ceea ce am invatat sa fac. Si am ramas uimita de cat am acumulat, dar si de cat mai am de invatat si experimentat. Mi-am dat seama, insa, pentru prima data cu adevarat cat de departe sunt de nivelul la care eram cand am absolvit scoala de yachting si, totusi, cat de departe sunt si de nivelul la care as vrea sa ajung. Am sa inchei acesta postare cu ceea ce, de fapt, am avut in cap atunci cand am inceput-o: nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi intamplat fara rabdarea, priceperea si iscusinta profesorilor mei in ale yachtingului. Nu cei pe care i-am avut la scoala, ci cei care m-au invatat realmente ceea ce stiu acum: Ovidiu Drugan - teorie si Sorin Drugan - practica, doi oameni carora le multumesc infinit si carora le voi ramane pe veci recunoscatoare pentru acest lucru! Datorita lor traiesc acum sentimentele descrise mai sus, datorita lor mi-am vazut visul cu ochii! De ce recunostinta? Pentru ca sunt convinsa ca ceea ce stiu eu acum, desi e inca putin, e totusi infinit de mult in comparatie cu ceea ce stie un incepator. Pentru ca nu am intalnit un om care sa explice atat de bine elementele de teorie ale navigatiei (pe care nu trebuie doar sa o tocesti, ci sa o si intelegi) ca Ovidiu si nici un navigator atat de pasionat și de priceput ca tatal lui, Sorin. Acestea fiind spuse, ma intorc la cart bucuroasa ca ma asteapta o alta noapte pe mare. Acum realizez ca nu am scris nimic din ce s-a intamplat efectiv in aceasta calatorie, dar promit ca voi povesti intr-o postare viitoare. Pana atunci, vant bun prin viata, voua prietenilor mei!

P.S.Trebuie sa fac precizarea ca, desi astazi - cand postez eu aceste randuri - e duminica, mica mea povestioara a fost scrisa de fapt sambata noapte, in drumul de intoarcere catre Constanta, pe o foaie de hartie, caci nu aveam laptopul la mine, pe barca.

Fata de la tara:)

Daca cineva mi-ar fi spus vreodata ca voi gasi o bucurie in a momi miei sa se joace cu mine sau a incerca sa determin o vaca sa-mi manance din palma, as fi spus ca e nebun de legat! Nu am avut niciodata rude la tara, prin urmare nimic din copilaria mea nu seamana cu pataniile lui Nica a lui Stefan a Petrii si nici nu sunt un fan al excursiilor pe munte. Week-end-ul trecut, insa, am avut prilejul unor experiente total neobisnuite pentru mine intrucat prietena mea, Diana, m-a invitat la ziua ei, la Fundata, o localitate un pic mai sus de Moeciu. Am plecat fara o foarte mare tragere de inima vizavi de locul unde aveam sa-mi petrec un week-end intreg. As fi preferat ca Diana sa aiba ca stramosi machedonii, sa se traga din Argos si sa aiba o frumoasa casuta undeva la malul marii... Dar, de...nu a fost sa fie:). Am plecat cu gandul ca voi petrece, totusi, sfarsitul de saptamana in compania selecta a unora dintre cei mai buni prieteni ai mei, asa ca lucrul asta era suficient sa ma binedispuna. Nu acelasi efect l-a avut drumul pe DN1, extrem de aglomerat, iar revederea Vaii Prahovei, dupa aproape 3 ani, nu a fost nici pe departe premisa pentru a fi mai optimista in ceea ce priveste mini-excursia mea de la munte. Ba, din contra, a fost un argument in plus pentru a mentine marea in topul preferintelor mele geografice (cei 263 de kilometri pana la Constanta facuti in doua ore vs cei o suta si ceva de kilometri parcursi in mai bine de trei ore). Am ajuns aproape de capatul drumului, la patru kilometri de destinatie. Patru kilometri care se intindeau in fata mea flancati de vai si perchiuri, strajuiti de ograzi pline de verde. Frumos peisaj, mi-am spus in gand, deosebit de ceea ce vazusem eu la munte pana atunci. Am coborat din masina, la pensiunea Meridian si m-a izbit dintr-o data linistea. O liniste ciudata, pentru ca se auzea latratul cainilor dar si talangile de vaci. Insa pe fond, niciun sunet. Iti puteai auzi gandurile. Ceea ce a urmat mi-a schimbat total perceptia despre munte. Acolo totul era altfel. Pofta de mancare extraordinara si gustul bucatelor simtit in cu totul alt fel, somnul adanc si lipsa nevoii de a fuma non-stop m-au intinerit cu cinci ani. Ce sa mai vorbesc de off-roadul si paint-ball-ul in aerul acela care mi-au descalcit oasele incordate de scaunul de la birou...M-am trezit brusc ca ma chinuiam sa hranesc o vaca din palma si ca insistam pe langa o turma de miei sa-i fac sa se joace cu mine. Cu turma nu prea mi-a iesit, dar mi-am reamintit cum e sa urci pe munte, sa stai intins pe iarba, sa faci coronite de flori (de ale caror denumire habar nu aveam:). Si am mai realizat un lucru extrem de important: ca natura, in toate formele ei, e medicament - iti da energie, iti incarca bateriile, te intremeaza fizic si psihic mai bine decat orice altceva. Fie ca e vorba de mare, munte, jungla ori delta, e acelasi lucru. Nu am detronat marea din preferintele mele, dar calatoria la Fundata m-a facut sa nu mai fiu atat de vehementa cand vine vorba de a petrece timp la munte.

Reîntoarcere...

M-am reintors...Din hibernarea iernii in care am stat cu gândul mereu la zilele de vară și a vieții, în general, care parcă în ultimul timp nu a mai scornit nimic nou pentru mine. Și m-am decis să reîncep să scriu pe blog, sa va povestesc din calatoriile mele, mai mult sau mai putin imaginare. De ce tocmai azi? Ca nu prea am ce povesti...Pentru ca voiam sa fac un preambul in care sa va spun ca mi-e dor sa traiesc la intensitate maxima, mi-e dor sa ma pierd in ganduri fara sens, sa hoinaresc fara noima, sa strabat sute de kilometri doar pentru a vedea un apus perfect, sa scriu fara oprire tot ce imi trece prin cap, sa cant, sa dansez, sa elimin toate constrangerile din viata mea, sa nu dau socoteala nimanui pentru nimic, sa dau, într-un cuvânt, culoare vietii, așa cum nu a fost zugravita niciodata...

Altfel de călătorii

Așa cum spuneam și în postarea anterioară, toamna a venit și cu ea parcă și cheful de călătorit s-a mai dus. M-am intrebat ce o să mai scriu și, într-un final, m-am decis: până la o nouă călătorie în afara granițelor Capitalei vă invit la călătorii prin București și, de ce nu, și la călătorii mai speciale, în mintea noastră și în imaginația noastră. Cautând prin miile de poze pe care le-am făcut de-a lungul călătoriilor prin țară și prin lume am dat peste câteva care, mai mult decât să-mi amintească de momentul în care au fost făcute, mi-au creat o stare specială. Vă invit și pe voi să-mi spuneți dacă rezonează. Și la ce...

A venit toamna...

A venit vremea urâtă şi frigul şi călătoriile parcă nu mai au acelaşi famerc ca vara... Poate că ăsta e şi motivul pentru care nu am mai scris de mult. Un site de ...cultură urbană feminină :) m-a ,,îndemnat,, însă să mă trezesc din amorţire şi să scriu un post despre cum să stai îmbrăcat în casă în anotimpurile friguroase....Hmm...

Aş sta îmbrăcată în gândurile despre vară ca să simt din nou soarele pe piele, să simt din nou căldura naturii care nu se compară cu cea a şemineului. Aş sta învăluită de amintirile despre culoarea veselă a cerului, despre lumina caldă a zilei şi frăgezimea frunzelor verzi. Aş adăuga, pentru prospeţimea veşmântului, un pic din mireasma florilor înflorite şi aş pune în jurul gâtului un val din răcorea serilor din iunie. Şi m-aş parfuma cu esenţa sărată a mării ca să nu uit de ea nici iarna. E...destul de confortabil, zic eu :) pentru o seară de toamnă petrecută în casă cu gândul la vara ce va veni.

The road to...

Vă las să vă imaginaţi unde duce drumul ăsta... Sau unde aţi vrea să ducă...

O noapte electrică...

Azi nu vă mai povestesc despre yachting şi nici despre delfini :). Azi o să las imaginile să vorbească pentru că sigur o să vă placă ce o să vedeţi. O să vă întreb în schimb: ştiţi cât de greu e să fotografiezi un fulger? Aţi încercat vreodată? Trebuie să sacrifici sute de poze ca să prinzi una bună. Eu mi-am pus răbdarea la încercare. Uite ce a ieşit...

Din nou despre copiii mării (adică delfinii!)

Știu că pozele pe care le voi atașa acestei postări vor bucura mult pe cineva anume :) Voi, ceilalți cititori, o să spuneți probabil că exagerez cu delfinii. E a doua oară când vă scriu despre ei, doar. De această dată, voi lăsa fotografiile să vorbească. Vă spun doar că nu am întâlnit niciodată animale atât de jucăușe (poate doar câinii) și vă dau un pont dacă vreți o reprezentație live: duceți-vă în portul Tomis, la Constanța și veți găsi acolo un vaporaș care face croaziere turistice de câte o jumătate de oră sau o oră contra unei sume modice (10 RON sau așa ceva). Îl găsiți ușor căci căpitanul vaporașului își face reclamă singur strigând în gura mare: "Plimbare cu barcaaa! Cine mai doreșteee..." Rugați-l să meargă prin locurile unde apar de obicei și e imposibil să nu îi vedeți cum se iau la întrecere cu barca și cum fac sărituri ca la delfinariu! Succes!

Momente absolute

E ora 20.30 și sunt în mijocul mării. Impropriu spus în mijlocul mării, căci malul e destul de

aproape. Însă în jurul meu e numai apă, soarele tocmai ce a apus, vântul bate încet. Un pahar de rom și o țigară și o muzică atât de încet dată, cât să auzi și adierea vântului și fâșâitul valurilor. Ce mai contează în momentul ăsta? Că la București e cald și proprietarul așteaptă chiria? Că la serviciu mă așteaptă o groază de probleme și acasă la fel? Că ar trebui să mă duc și pe la doctor că mă supără niște chestii? Că atunci când mă voi întoarce, voi vedea în jurul meu oameni care au uitat să râdă, care au încremenit cu sprâncenele adunate în mijlocul frunții? Nu cred... Mă bucur deplin de acest moment și mă bucur că există în viața mea astfel de momente, atât de... absolute încât nimic altceva să nu mai conteze pe lumea asta. Și atât timp cât vor exista, pentru mine viața cu toate neplăcerile ei minore va fi doar o trecere între aceste momente. Vă doresc să aveți și voi momentele voastre absolute care să vă facă să spuneți în fața oricăror greutăți: Las' că trece și asta! Sau, precum spunea un personaj antologic: Tomorrow is another day!