marți, 4 august 2009

O călătorie pe mare...







Experienţa pe care am trăit-o pe mare în urma unei călătorii cu yachtul la Istanbul mă face să spun că, nici pe departe, marea, aşa cum ni se înfăţişează ea de pe uscat, nu se lasa cunoscută. Şi că o astfel de călătorie, cu yachtul, este o incursiune nu numai în frumuseţea ascunsă a naturii dar şi o testare a capacităţilor tale fizice şi psihice. În cele ce urmează am să vă povestesc despre o călătorie unică, o călătorie pe care puţini dintre noi au şansa să o încerce, a life time journey, a life time experience...


Vântul, prietenul meu bun


Era într-o sâmbătă când am părăsit Mangalia la bordul unui yacht cu pânze pentru o regatta la Istanbul. Era prima mea călătorie mai lungă de o zi pe mare. Afară, un soare izbitor. Până să mă dezmeticesc, s-a şi dat startul şi pânzele s-au umflat de vânt şi barca a început să plutească lin pe ape. Mă simţeam bine, gata să fac faţă cu brio unei astfel de călătorii. Meticulozitatea care mă caracterizează m-a făcut să mă pregătesc cu atenţie: îmbrăcăminte de toate felurile (ce-i drept, mai mult de vară), mănuşi de yachting, şapcă (să mă apere de soare), încălţări speciale pentru navigat dar şi toate cele trebuincioase unei fete ca să supravieţuiască în orice mediu: forfecuţă, şerveţele umede pentru demachiat, toate miniaturale, ca să încapă cât mai economic în bagaj.


Mai târziu mi-am dat seama că erau inutile. Pe barcă, mai ales dacă eşti în competiţie şi nu într-o croazieră, uiţi cu desăvârşire că ai nevoie de astfel de gadget-uri. E suficient să îţi dai cu nişte apă rece pe faţă să te răcoreşti şi să te împrospătezi şi să-ţi schimbi tricoul de pe tine. Apropo de asta, căldura care m-a toropit în primele ore ale călătoriei mi-a dat peste cap ideea de ce înseamnă un bagaj de haine bine ales pentru o expediţie nautică: mi-ar fi trebuit un veşmânt alb de călugăriţă ca să supravieţuiesc soarelui care îmi străpungea parcă pielea sau un sari indian. :) Iar urechilor, care îmi rămăseseră afară din cauza şepcii, le-ar fi prins tare bine un văl arăbesc. O dată cu lăsatul serii, căldura s-a domolit, însă, şi peste mare s-a lăsat o linişte atât de adâncă de parcă aş fi fost într-un templu. Nu auzeam decât vântul care foşnea încet. Am început să-mi ciulesc urechile pentru orice adiere, oricât de mică ar fi ea. Surpriză însă. În acea seară, nici pic de vânt. Acalmia a durat câteva ore bune, iar prima suflare m-a trezit complet din amorţeală. Nu am apucat să ma bucur prea tare, însă, de primele adieri, că vântul s-a şi înteţit. A pornit dintr-o dată tare. În rafale. Green-urile (căci aşa se numesc vântoasele care suflă supărate, cu putere, pentru ca apoi să se liniştească într-o secundă) ne-au aţintit calea vreme de vreun ceas, după care s-a pornit FURTUNA.



Când marea se supără


A început în zorii zilei. Cu vânt şi valuri mari. Mare de gradul şase, spun marinarii. Adică pe o scară de la 1 la 9, răzvrăteala talazurilor era de nota 6. Împinse cu putere de vânt, pânzele bărcii se înclinau aproape de nivelul apei. Valurile ne ridicau şi ne coborau ca la rodeo. Dar peisajul mării supărate era copleşitor. Trei ore cât a durat furtuna, m-am luptat la propriu să mă ţin pe picioare în barcă, să răzbesc frigul şi valurile care mă udau până la piele. Trei ore par nesfârşite. La capătul lor, eram udă leoarcă şi frigul îmi intrase atât de tare în oase încât aveam impresia că nimic nu mă poate încălzi. După aproape 24 de ore de navigat incluzând furtuna, am încheiat prima etapă a călătoriei. Destinaţia: Sozopol, Bulgaria. Nu o să mă opresc la a povesti cele întâmplate pe uscat, căci această istorisire este dedicată în exclusivitate navigaţiei pe mare.


O să vă spun doar că am înnoptat în port, i nbărcuţa pe care la sfârşitul unei călătorii de acest gen o percepi ca pe cel mai bun prieten: acolo mănânci, acolo dormi, cu ea te deplasezi. Pare inconfortabil la prima vedere, dar cine nu a dormit vreodată legănat de valuri nu cunoaşte sentimentul acesta de bine. Fie că dormi afară pe punte şi simţi vântul care te răcoreşte plăcut, fie că dormi înăuntru cu urechea lipită de carenă şi auzi susurul apei, senzaţia e unică. Şi merită încercată.



Din nou, pânzele sus


Noaptea a trecut, am ridicat din nou pânzele şi am pornit spre Istanbul. Furtuna se oprise, dar vremea tot capricioasă era. De la regretele că nu aveam sari, am început să tânjesc după pantalonii mei de trening. Da, da, nu contează că suntem în luna august. Vântul sufla cu destulă putere. Am început să regret şi faptul că nu îmi luasem nicio bluză strâmtă, căci sub toate tricourile mele largi, vântul flutura în voie. După ore întregi de rodeo pe mare, vă spun cu mâna pe inimă că am uitat ce înseamnă să stai drept. Balansul valurilor m-a făcut să stau ca o felină pregătită de atac. Nu ştiam cât de puternic va fi impactul bărcii ridicate de un val şi cât de tare trebuie sa mă încordez ca să îmi menţin echilibrul. În plus, am devenit extrem de atentă: pe unde păşesc să nu alunec, de ce să ma ţin să nu cad. Tot corpul meu făcea eforturi pe care nici nu le percepeam, aveam senzaţia că am căpătat puteri înzecite pe care nici nu ştiam că le am. Trebuia să fiu iute, ageră şi îndemânatică. Şi foarte disciplinată. Un singur lucru greşit te poate costa viaţa. Mă gândeam că într-un fel e... ca la armată. Asta dacă stai să te gândeşti la rigoarea pe care ţi-o impune navigaţia. Nu cred că ar fi însă cinstit faţă de mare să fac o astfel de asemuire întrucât navigaţia m-a făcut (pe mine cel puţin), în primul rând, să preţuiesc natura şi să o respect, dar nu numai - să preţuiesc şi lucrurile cu care sunt obişnuită pe uscat. Dar, pe fond, şi armata şi yachtingul au un rol formator: disciplinează, responsabilizează, ascut simţurile şi conferă îndemânare, rezistenţă fizică şi psihică.

Când s-a lăsat seara am văzut cel mai frumos apus din viaţa mea. Un soare ca o bilă de foc. Cerul colorat ireal. După apus, un alt tablou măiastru: cerul înstelat. Mă uitam neîncetat la Calea Lactee care părea un şuvoi de lapte, la Carul Mare şi, numărând în prelungirea lui de cinci ori distanţă dintre roţile din spate, am descoperit Steaua Nordului, cea mai de încredere călăuza a navigatorilor, căci ea îţi arată întotdeauna nordul şi te ajută să te orientezi atunci când în jurul tău e numai apă.



Patru ore somn, patru ore cart


Două zile şi două nopţi pe mare. Fără nicio oprire pe uscat. Atât am făcut până acasă. Timpul nu s-a mai împărţit în ore, ci în carturi. Patru ore de cart, patru ore de somn. Adică patru ore de veghe la timonă şi apoi patru ore binecuvântate de somn. Patru ore nu par un timp îndelungat, dar socotind că a sta de cart înseamnă să mânuieşti barca, să fii cu ochii în patru la semnele care ar putea prevesti furtuna, să scrutezi orizontul cătând alte vapoare care ar putea să-ţi vină în cale, să scrutezi şi apele cu atenţie la stânci (dacă navighezi costier), să fii atent la busolă şi la direcţia pe care o ţii, credeţi-mă, nu e aşa uşor. Aşa că mi-am setat creierul să funcţioneze după această nouă dimensiune a vieţii pe barcă: am fragmentat cele opt ore clasice de somn şi m-am rugat să funcţionez la parametri normali. Noaptea mi s-a părut cel mai dificil. Nu vedeam decât stelele. În jurul meu - negru, doar vapoarele sau alte ambarcaţiuni. Le vedeam ca pe nişte luminiţe îndepărtate. Cu cât erau mai îndepărtate, mă chinuiam să scrutez orizontul, să mijesc ochii ca să disting care e direcţia lor de mers. Dacă vezi luminile roşu şi verde e clar că ambarcaţiunea se îndreaptă spre tine, dacă vezi lumina albă înseamnă că îi vezi pupa. Iar dacă vine spre tine trebuie să fii şcolit, să ştii cum să eviţi o coliziune, căci pe mare sunt, la fel ca şi pe uscat, reguli de prioritate şi tehnici de evitare a coliziunilor. În plus, noaptea am primit instrucţiuni clare în ceea ce priveşte siguranţa mea. Vesta de salvare şi hamul cu care te legi de barcă au fost accesorii obligatorii, căci mânuirea bărcii în întuneric este greoaie, iar manevra de om la apă e dificil de executat pe timp de noapte şi cu şanse mici de reuşită dacă nu ţi-ai luat toate măsurile de precauţie. Nu e o joacă. Sailingul, pe cât e de frumos, pe atât e de riscant. O secundă de neatenţie te poate costa viaţa. Aşadar, timp de două zile am navigat neîncetat să ajungem din nou la Mangalia. O zi şi o noapte petrecute în larg fără să văd urmă de ţărm. Fără să mai am noţiunea timpului, aşa cum o cunoşteam, dată de ceas. Pe mare e doar răsărit şi apus. Am învăţat să aproximez orele după locul soarelui pe arcul ceresc: e dimineaţă, e amiază, se apropie înserarea. În aceste două zile am învăţat aşadar că există un altfel de timp, cel al naturii , care trece într-un mod cu totul şi cu totul diferit de cel de pe uscat. Nu se condensează, ci se măreşte şi îţi dă posibilitatea să meditezi la lucruri la care de obicei nu prea ai timp să te gândeşti.


A life time experience


Am început această istorisire catalogând-o drept a life time experience. Aşa a fost. Dincolo de a descoperi frumuseţea naturii, această călătorie pe mare a avut, pentru mine, un rol iniţiatic. Să admiri natura e un lucru, să o respecţi pentru că i-ai cunoscut depotrivă şi ajutorul şi mania e alt lucru. E o lecţie de viaţă pentru că aşa îţi dai seama ce înseamnă condiţia umană, cât de neînsemnat eşti în faţa forţelor naturii. De aici şi conduita, impropriu spus, civică a marinarilor. Ei nu aruncă în apă plastic sau obiecte care nu sunt biodegradabile. Şi dacă nu o fac pe mare de ce, o dată ajunşi pe uscat, ar arunca hârtii pe jos? E acelaşi lucru. Am mai învăţat să am răbdare. Aşa cum spuneam, pe mare timpul capăta alte dimensiuni. Nu degeaba există vorba din bătrâni: cu răbdarea treci marea. Abia acum i-am înţeles sensul. Cu un vânt bun faci cam patru, cinci mile pe oră. Asta înseamnă cam 9 kilometri. Fără răbdare, simţi că înnebuneşti, că nu mai ajungi o dată la destinaţie. Apoi intervine ascuţimea simţurilor: la capătul călătoriei m-am suprins că ascultam cu mai multă atenţie şi parcă şi vedeam mai în profunzime. Nu mai pun la socoteală îndemânarea pe care am căpătat-o executând diverse manevre. O velă mânuită necorespunzător pe timp de furtună îţi poate culca barca în apă, un pas greşit te poate, de asemenea, arunca în apă. Şi peste toate acestea, echilibrul psihic fără de care nu rezişti pe mare. Şi pe care ţi-l formezi păstrându-ţi calmul în situaţii neprevăzute şi periculoase sau răbdarea în situaţii la polul opus. O dată ajunsă la liman, pe uscat, am ajuns să preţuiesc şi confortul meu de acasă, banalitatea unei cafele savurate pe un şezlong sau frumuseţea unei grădini cu flori şi, în general, frumuseţea lucrurilor pe care nu le întâlneşti pe mare. Măcar un pic, am început să văd viaţa cu alţi ochi. Ceea ce nu o să uit însă, şi cred că e cea mai importantă lecţie învăţată după această călătorie, e că reîntoarcerea la natură ne face să fim mai buni, mai conştienţi, mai disciplinaţi, mai răbdători, într-un cuvânt... mai oameni.


10 comentarii:

  1. costa oare mult sa faci asa ceva?

    RăspundețiȘtergere
  2. Am fost si eu cu barca intr-o croaziera si parca nu a fost asa inspaimantator:)

    RăspundețiȘtergere
  3. Draga mea,
    Dupa ce am citit toate grozaviile de aici, am incept sa apreciez INTR-ADEVAR cafeaua sorbita de sub o umbrela pe sezlong. Si stii bine in ce sens am inceput sa o apreciez! :)))
    Oricum, BRAVO!

    RăspundețiȘtergere
  4. frumoasa scriitura. interesanta experienta. matura concluzia. asa traiesti si pe uscat?

    RăspundețiȘtergere
  5. Anonimule, nu prea poţi să trăieşti pe uscat ca şi pe mare. Dar n-ar fi rău dacă am încerca cu toţii să facem unele chestiuni la fel ca pe mare. Am avea muuult de câştigat!

    RăspundețiȘtergere
  6. foarte interesant dar totodata si frumos...

    RăspundețiȘtergere
  7. Frumos. Nu cred ca as rezista pe mare.

    RăspundețiȘtergere

Scrie-mi părerea ta!