De la Baudelaire citire

,,Om liber, tu vei iubi intotdeauna marea.
Marea îţi e oglindă si sufletul ţi-l vezi
Cătând prin valuri calme, neştiutor, cărarea
Si spiritul e haos pe care-l celebrezi''.

Revelatie

Din nou vara, din nou mare, din nou yachting. Cu vant, fara vant, cu nopti la timona ghidandu-te dupa stele, cu amiezi in costum de baie si inserari cu pantaloni de ski si geaca. Cu rasarituri si apusuri si timp impartit din nou in carturi si in mile... Cealalta viata a mea... Acolo unde totul e perfect, unde nimic nu ma supara, unde nimic nu imi poate sterge linistea din suflet si zambetul de pe buze. Dar destul cu poezia, sa va povestesc un pic contextul trairilor mele din acest sfarsit de saptamana. Am urcat pentru prima data in acest sezon pe barcuta pe care nu mai fusesem de asta toamna, pe care in ultimele luni o privisem doar admirativ cocotata pe mal, la iernat. Acum era din nou pe apa, se legana usor in adierea brizei. Am ajuns in fata ei si inima a inceput sa-mi bata cu putere. Nu exagerez, ma simteam ca la o intalnire cu un prieten pe care nu-l mai vazusem de ani de zile. Emotia era dublata si de faptul ca nu mai stiam cum o sa fie: o sa-mi aduc aminte toate lucrurile pe care le invatasem anul trecut? Iarna parca ma scosese din rutina limbajului, gandirii si simtirii in termeni marinaresti. Am urcat pe barca. Ah, aveam sa retraiesc, rand pe rand, senzatiile de vara trecuta, mi-am spus bucuroasa, in gand. Mi-am azvarlit repede bagajul in cabina, caci echipajul era aproape gata de plecare si trebuia sa ajut. Am zambit in sinea mea la gandul diminetilor verii trecute cand, uneori, 30 de secunde imi erau suficiente sa ma trezesc din somn si sa fiu gata de executarea vreunei manevre. (In Bucuresti, imi ia cel putin o jumatate de ora dimineata ca sa devin functionala!) "Stai la parama aia alb cu albastru sa o recuperezi!", mi s-a cerut si eu mi-am spus in gand - "Ce alb cu albastru? La funga focului, vrea sa zica!". Ia uite, nu uitasem nimic, nici termenii echipamentelor si elementelor componente ale velaturii sau barcii. "Astea sunt scotele, astea sunt fungile, aici e palancul ghiului, saniile sunt la locul lor, fenderele atarnate asa cum trebuia, acum ridicam randa, apoi focul, cineva trebuie sa stea la recuperare si cineva sa ajute ca urcarea lor sa fie mai usoara. Pianele trebuie inchise dupa executarea oricarei manvre, fungile si scotele date de doua ori minim pe cabestan la eliberare", am recapitulat in gand, destul de uimita de usurinta cu care imi aduceam aminte tot ce trebuia facut. La plecarea din port am anticipat toate manevrele care urmau sa fie executate, in ordinea lor corecta. Mai mult chiar, am trecut - in gand, fireste - la opinii personale de tipul: "noaptea ar fi trebuit sa stam cu vestele pe noi, cei care suntem pe punte". M-am surprins cum urmaream, extrem de atenta, ca ghiul sa nu loveasca pe cineva in cap sau ca cei care stateau la timona sa nu greseasca cursul pe care trebuia sa mergem (mentionez ca pentru o parte dintre cei care erau pe barca asta era prima iesire cu un velier). Insa acum nu mai invatam toate aceste lucruri, eram eu cea care le gandea, din proprie initiativa. Am constatat ca nu am uitat niciunul dintre nodurile pe care le-am invatat, mi-au venit in minte notiuni de teorie pe care m-am chinuit ani de-a randul sa mi le bag in cap, m-am trezit scrutand cerul si observand nori dubiosi de furtuna, am stiut la timona - instinctiv de aceasta data, fara macar sa ma uit la busola - cand barca din inertie isi schimba cursul, aranjam mereu fungile si scotele ca sa nu se incurce, pentru ca mi-a intrat deja in reflex si lista poate sa continue. Nu o sa vorbesc despre bucuria pe care am resimtit-o facand iarasi aceste lucruri pentru ca altceva e mai important de asta data. In acest week-end am avut o revelatie, a evolutiei mele personale in yachting, a ceea ce stiu sa fac, a ceea ce am invatat sa fac. Si am ramas uimita de cat am acumulat, dar si de cat mai am de invatat si experimentat. Mi-am dat seama, insa, pentru prima data cu adevarat cat de departe sunt de nivelul la care eram cand am absolvit scoala de yachting si, totusi, cat de departe sunt si de nivelul la care as vrea sa ajung. Am sa inchei acesta postare cu ceea ce, de fapt, am avut in cap atunci cand am inceput-o: nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi intamplat fara rabdarea, priceperea si iscusinta profesorilor mei in ale yachtingului. Nu cei pe care i-am avut la scoala, ci cei care m-au invatat realmente ceea ce stiu acum: Ovidiu Drugan - teorie si Sorin Drugan - practica, doi oameni carora le multumesc infinit si carora le voi ramane pe veci recunoscatoare pentru acest lucru! Datorita lor traiesc acum sentimentele descrise mai sus, datorita lor mi-am vazut visul cu ochii! De ce recunostinta? Pentru ca sunt convinsa ca ceea ce stiu eu acum, desi e inca putin, e totusi infinit de mult in comparatie cu ceea ce stie un incepator. Pentru ca nu am intalnit un om care sa explice atat de bine elementele de teorie ale navigatiei (pe care nu trebuie doar sa o tocesti, ci sa o si intelegi) ca Ovidiu si nici un navigator atat de pasionat și de priceput ca tatal lui, Sorin. Acestea fiind spuse, ma intorc la cart bucuroasa ca ma asteapta o alta noapte pe mare. Acum realizez ca nu am scris nimic din ce s-a intamplat efectiv in aceasta calatorie, dar promit ca voi povesti intr-o postare viitoare. Pana atunci, vant bun prin viata, voua prietenilor mei!

P.S.Trebuie sa fac precizarea ca, desi astazi - cand postez eu aceste randuri - e duminica, mica mea povestioara a fost scrisa de fapt sambata noapte, in drumul de intoarcere catre Constanta, pe o foaie de hartie, caci nu aveam laptopul la mine, pe barca.

Fata de la tara:)

Daca cineva mi-ar fi spus vreodata ca voi gasi o bucurie in a momi miei sa se joace cu mine sau a incerca sa determin o vaca sa-mi manance din palma, as fi spus ca e nebun de legat! Nu am avut niciodata rude la tara, prin urmare nimic din copilaria mea nu seamana cu pataniile lui Nica a lui Stefan a Petrii si nici nu sunt un fan al excursiilor pe munte. Week-end-ul trecut, insa, am avut prilejul unor experiente total neobisnuite pentru mine intrucat prietena mea, Diana, m-a invitat la ziua ei, la Fundata, o localitate un pic mai sus de Moeciu. Am plecat fara o foarte mare tragere de inima vizavi de locul unde aveam sa-mi petrec un week-end intreg. As fi preferat ca Diana sa aiba ca stramosi machedonii, sa se traga din Argos si sa aiba o frumoasa casuta undeva la malul marii... Dar, de...nu a fost sa fie:). Am plecat cu gandul ca voi petrece, totusi, sfarsitul de saptamana in compania selecta a unora dintre cei mai buni prieteni ai mei, asa ca lucrul asta era suficient sa ma binedispuna. Nu acelasi efect l-a avut drumul pe DN1, extrem de aglomerat, iar revederea Vaii Prahovei, dupa aproape 3 ani, nu a fost nici pe departe premisa pentru a fi mai optimista in ceea ce priveste mini-excursia mea de la munte. Ba, din contra, a fost un argument in plus pentru a mentine marea in topul preferintelor mele geografice (cei 263 de kilometri pana la Constanta facuti in doua ore vs cei o suta si ceva de kilometri parcursi in mai bine de trei ore). Am ajuns aproape de capatul drumului, la patru kilometri de destinatie. Patru kilometri care se intindeau in fata mea flancati de vai si perchiuri, strajuiti de ograzi pline de verde. Frumos peisaj, mi-am spus in gand, deosebit de ceea ce vazusem eu la munte pana atunci. Am coborat din masina, la pensiunea Meridian si m-a izbit dintr-o data linistea. O liniste ciudata, pentru ca se auzea latratul cainilor dar si talangile de vaci. Insa pe fond, niciun sunet. Iti puteai auzi gandurile. Ceea ce a urmat mi-a schimbat total perceptia despre munte. Acolo totul era altfel. Pofta de mancare extraordinara si gustul bucatelor simtit in cu totul alt fel, somnul adanc si lipsa nevoii de a fuma non-stop m-au intinerit cu cinci ani. Ce sa mai vorbesc de off-roadul si paint-ball-ul in aerul acela care mi-au descalcit oasele incordate de scaunul de la birou...M-am trezit brusc ca ma chinuiam sa hranesc o vaca din palma si ca insistam pe langa o turma de miei sa-i fac sa se joace cu mine. Cu turma nu prea mi-a iesit, dar mi-am reamintit cum e sa urci pe munte, sa stai intins pe iarba, sa faci coronite de flori (de ale caror denumire habar nu aveam:). Si am mai realizat un lucru extrem de important: ca natura, in toate formele ei, e medicament - iti da energie, iti incarca bateriile, te intremeaza fizic si psihic mai bine decat orice altceva. Fie ca e vorba de mare, munte, jungla ori delta, e acelasi lucru. Nu am detronat marea din preferintele mele, dar calatoria la Fundata m-a facut sa nu mai fiu atat de vehementa cand vine vorba de a petrece timp la munte.

Reîntoarcere...

M-am reintors...Din hibernarea iernii in care am stat cu gândul mereu la zilele de vară și a vieții, în general, care parcă în ultimul timp nu a mai scornit nimic nou pentru mine. Și m-am decis să reîncep să scriu pe blog, sa va povestesc din calatoriile mele, mai mult sau mai putin imaginare. De ce tocmai azi? Ca nu prea am ce povesti...Pentru ca voiam sa fac un preambul in care sa va spun ca mi-e dor sa traiesc la intensitate maxima, mi-e dor sa ma pierd in ganduri fara sens, sa hoinaresc fara noima, sa strabat sute de kilometri doar pentru a vedea un apus perfect, sa scriu fara oprire tot ce imi trece prin cap, sa cant, sa dansez, sa elimin toate constrangerile din viata mea, sa nu dau socoteala nimanui pentru nimic, sa dau, într-un cuvânt, culoare vietii, așa cum nu a fost zugravita niciodata...

Altfel de călătorii

Așa cum spuneam și în postarea anterioară, toamna a venit și cu ea parcă și cheful de călătorit s-a mai dus. M-am intrebat ce o să mai scriu și, într-un final, m-am decis: până la o nouă călătorie în afara granițelor Capitalei vă invit la călătorii prin București și, de ce nu, și la călătorii mai speciale, în mintea noastră și în imaginația noastră. Cautând prin miile de poze pe care le-am făcut de-a lungul călătoriilor prin țară și prin lume am dat peste câteva care, mai mult decât să-mi amintească de momentul în care au fost făcute, mi-au creat o stare specială. Vă invit și pe voi să-mi spuneți dacă rezonează. Și la ce...

A venit toamna...

A venit vremea urâtă şi frigul şi călătoriile parcă nu mai au acelaşi famerc ca vara... Poate că ăsta e şi motivul pentru care nu am mai scris de mult. Un site de ...cultură urbană feminină :) m-a ,,îndemnat,, însă să mă trezesc din amorţire şi să scriu un post despre cum să stai îmbrăcat în casă în anotimpurile friguroase....Hmm...

Aş sta îmbrăcată în gândurile despre vară ca să simt din nou soarele pe piele, să simt din nou căldura naturii care nu se compară cu cea a şemineului. Aş sta învăluită de amintirile despre culoarea veselă a cerului, despre lumina caldă a zilei şi frăgezimea frunzelor verzi. Aş adăuga, pentru prospeţimea veşmântului, un pic din mireasma florilor înflorite şi aş pune în jurul gâtului un val din răcorea serilor din iunie. Şi m-aş parfuma cu esenţa sărată a mării ca să nu uit de ea nici iarna. E...destul de confortabil, zic eu :) pentru o seară de toamnă petrecută în casă cu gândul la vara ce va veni.

The road to...

Vă las să vă imaginaţi unde duce drumul ăsta... Sau unde aţi vrea să ducă...