In pasi de toamna

Pentru ca sezonul de yachting a cam trecut, va invit sa savurati cea mai frumoasa reprezentare video a toamnei, realizata de colegul meu Catalin Dinu.

Late autumn in Bucharest!!!! from Dinu Catalin on Vimeo.

Doar un link...:)

http://www.cerecomand.ro/diverse/yachtingul-un-hobby-accesibil/#more-9837

Recuperare: Prima experienta la carma, pe mare agitata!

Spuneam mai demult ca ma intrebam, pe vremea cand nu prinsesem nicio furtuna pe mare, cum o fi sa fii prins in furtuna? Si am trait experienta asta anul trecut. Anul acesta, am evoluat cu intrebarile, dupa cum a evoluat si experienta mea in ale yachtingului: cum o fi sa fii la carma pe o mare agitata? Si am avut parte si de asa ceva. Ma intorceam de la Mamaia, unde fusesem detasata in interes de serviciu. Era prima duminica de toamna, prima zi in care m-am trezit si afara era frig, erau nori, si totul avea o culoare de gri sumbru. M-am decis sa plec in graba la Bucuresti pentru ca eram obosita si ziua nu parea sa aiba nicio perspectiva de inseninare. Imi lasasem ceva la barca, in Constanta, si am decis sa trec intai pe acolo si apoi sa plec spre casa. Am ajuns in port si m-a cuprins din nou vraja. Ca de fiecare data cand urc pe barca, imi vin sa dezleg paramele si s-o iau din loc. Fara sa-mi pese ca e frig, ca e cald... Asa am facut si atunci, desi marea era agitata si vantul puternic. Nici macar nu cred ca am realizat ca o sa fiu la timona si ca EU o sa fiu cea care se confrunta cu asta. Ca spre deosebire de alte dati, EU o sa tai valurile si EU o sa tin piept vantului. Imediat ce am trecut de gura portului, parca am intrat intr-o alta dimensiune. Marea, pana atunci destul de linistita, a inceput sa freamate ca si cum ar fi vrut sa iasa din matca si sa sara peste dig, barca a inceput

sa se incline vijelios si vantul m-a izbit in fata. Pentru cateva clipe am avut o tresarire de teama, fireasca probabil intr-o astfel de situatie. Ce ma fac? mi-am spus in gand....A disparut, insa, atat de repede.... Valurile se ridicau in fata mea ca un perete de apa, iar eu ma urcam pe ele si apoi coboram, uneori atat de brusc incat simteam un gol atat de placut in stomac.... In acealasi timp, am inceput sa simt cum reactioneaza barca la ele. Si am descoperit maiestria de a imblanzi marea... Ca atunci cand te urci pe un cal si incerci sa-l strunesti...Era echitatie combinata cu senzatia unei ture intr-o tiribomba dintr-un parc de distractii. Era minunat.....Cat de mic te simti in fata imensitatii marii si totusi cat de puternic... Nimic nu se poate compara cu senzatiile traite in acea jumatate de ora petrecuta atunci. Pe care abia astept sa le retraiesc ...

Recuperare: Croatia, iunie 2010

Sa recuperam povestirile din aceasta vara. Uff....nici nu stiu cand a trecut: ieri dadeau primele raze de soare ,,de maneca scurta,, iar astazi e toamna. Stop cu vaicarelile.. Vara asta am avut doua experiente de neuitat: o expeditie superba printre insulele Croatiei, impreuna cu prietenii mei, cu un velier inchiriat de acolo - un Beneteau Oceanis 46 denumit Anambra. De cand am vazut barcutza in port, mi-a tresaltat inima de bucurie. Nu mai era vorba, ca anul trecut, de o competitie, cum a fost cea de la Istanbul, era o croaziera in care aveam sa plimb cand si cum doream, aveam sa ma opresc cand doream si in ce conditii doream. Militaria si regimul strict al regattelor a fost astfel urcat in pod si am purces pe apele albastre ale Croatiei, nu inainte de a face o aprovizionare serioasa de la Metro-ul lor local :). Barca a fost un vis: bucatarie utilata cu tot ce iti trebuie - castroane, serviciu de farfurii, cani, pahare, tacamuri, deschizatoare, oale, tigai.

Cabinele erau atat de spatioase incat nici nu realizai ca dormi intr-o barca. E drept, eu am preferat sa dorm mai mult pe punte. Si cum sa nu fac asa ceva cand iti petreci noaptea ancorata intr-un golf mirific in care apa se vede tot albastra in bataia lunii si nu se aud in jurul tau decat greierii si luna e rotunda si perfecta si aerul sarat si racoros iti umple narile si-ti zvanta fata! Un rai! Un rai pe apa, asa erau noptile in care am dormit in larg...Ce sa mai vorbim despre serile cand aprindeam lampa, afara, pe punte si stateam la bancuri si povesti cu o sticla de vin in fata....

....Ce sa va mai spun de diminetile in care te trezea soarele caldut si primul lucru pe care il faceam dupa ce deschideam ochii era o baie in apa abia trezita si ea....Si de croissant-ele proaspete cumparate din satucele de pescari in care ancoram dimineata, .........de pepenii rosii luati din piete, ...... de micul dejun pe punte si de navigatia printre insulele impadurite....M-am convins inca o data, daca mai era nevoie, ca asta e intruchiparea vacantei perfecte: odihna, lipsa de aglomeratie, mare, soare, plaja, baie, vant, vele, mancare proaspata si companie excelenta!

E toamna

E toamna din nou in viata mea.....Dupa o vara plina de verva si dinamism, plina de mare, de valuri si soare, iata se asterne covorul de frunze ruginii. Ca asa e legea firii, anotimpurile se succed, roata se invarte, timpul trece pe nesimtite. ,,De ce?,, ma intreb eu la sfarsitul fiecarei veri. ,,De ce s-a dus, cand s-a dus?,, Caci dupa mine ar trebui sa fie vara non-stop :) Dar nu toate lucrurile sunt asa in viata? După noapte vine zi, după fiecare apus vine un rasarit...Era chiar o melodie draga mie si pe care nu am mai ascultat-o demult cam cu aceeasi idee. O idee care totusi imi place pentru ca, desi toamna ma deprima, ce-ar fi vara fara ea? Cum ar exista bucurie daca nu ar fi si tristete? Cum ar exista zambet dar nu ar fi si lacrimi? Si atunci ce ramane de facut? Sa astepti cu nerabdare sa fie din nou vara si sa pastrezi in minte si in suflet amintirile frumoase despre mangaierea soarelui si stralucirea marii, despre diminetile caldute, despre zambetele cu parfum sarat, sa te bucuri ca le-ai trait si ... sa le impartasesti si altora :) aici ma cert singura ca nu am scris un rand din toate intamplarile din aceasta vara. In virtutea acestor lucruri, promit ca de maine ma astern pe treaba. Vreau sa tin vara in sufletul meu si nu pot sa o fac decat daca o pun pe hartie (ma rog, pe spatiul virtual). Inchei cu un mesaj pentru toti cei care tanjesc dupa vara: rabdare, o sa vina din nou! Pana atunci,

Vant bun prin viata, voua prietenilor mei!

De la Baudelaire citire

,,Om liber, tu vei iubi intotdeauna marea.
Marea îţi e oglindă si sufletul ţi-l vezi
Cătând prin valuri calme, neştiutor, cărarea
Si spiritul e haos pe care-l celebrezi''.

Revelatie

Din nou vara, din nou mare, din nou yachting. Cu vant, fara vant, cu nopti la timona ghidandu-te dupa stele, cu amiezi in costum de baie si inserari cu pantaloni de ski si geaca. Cu rasarituri si apusuri si timp impartit din nou in carturi si in mile... Cealalta viata a mea... Acolo unde totul e perfect, unde nimic nu ma supara, unde nimic nu imi poate sterge linistea din suflet si zambetul de pe buze. Dar destul cu poezia, sa va povestesc un pic contextul trairilor mele din acest sfarsit de saptamana. Am urcat pentru prima data in acest sezon pe barcuta pe care nu mai fusesem de asta toamna, pe care in ultimele luni o privisem doar admirativ cocotata pe mal, la iernat. Acum era din nou pe apa, se legana usor in adierea brizei. Am ajuns in fata ei si inima a inceput sa-mi bata cu putere. Nu exagerez, ma simteam ca la o intalnire cu un prieten pe care nu-l mai vazusem de ani de zile. Emotia era dublata si de faptul ca nu mai stiam cum o sa fie: o sa-mi aduc aminte toate lucrurile pe care le invatasem anul trecut? Iarna parca ma scosese din rutina limbajului, gandirii si simtirii in termeni marinaresti. Am urcat pe barca. Ah, aveam sa retraiesc, rand pe rand, senzatiile de vara trecuta, mi-am spus bucuroasa, in gand. Mi-am azvarlit repede bagajul in cabina, caci echipajul era aproape gata de plecare si trebuia sa ajut. Am zambit in sinea mea la gandul diminetilor verii trecute cand, uneori, 30 de secunde imi erau suficiente sa ma trezesc din somn si sa fiu gata de executarea vreunei manevre. (In Bucuresti, imi ia cel putin o jumatate de ora dimineata ca sa devin functionala!) "Stai la parama aia alb cu albastru sa o recuperezi!", mi s-a cerut si eu mi-am spus in gand - "Ce alb cu albastru? La funga focului, vrea sa zica!". Ia uite, nu uitasem nimic, nici termenii echipamentelor si elementelor componente ale velaturii sau barcii. "Astea sunt scotele, astea sunt fungile, aici e palancul ghiului, saniile sunt la locul lor, fenderele atarnate asa cum trebuia, acum ridicam randa, apoi focul, cineva trebuie sa stea la recuperare si cineva sa ajute ca urcarea lor sa fie mai usoara. Pianele trebuie inchise dupa executarea oricarei manvre, fungile si scotele date de doua ori minim pe cabestan la eliberare", am recapitulat in gand, destul de uimita de usurinta cu care imi aduceam aminte tot ce trebuia facut. La plecarea din port am anticipat toate manevrele care urmau sa fie executate, in ordinea lor corecta. Mai mult chiar, am trecut - in gand, fireste - la opinii personale de tipul: "noaptea ar fi trebuit sa stam cu vestele pe noi, cei care suntem pe punte". M-am surprins cum urmaream, extrem de atenta, ca ghiul sa nu loveasca pe cineva in cap sau ca cei care stateau la timona sa nu greseasca cursul pe care trebuia sa mergem (mentionez ca pentru o parte dintre cei care erau pe barca asta era prima iesire cu un velier). Insa acum nu mai invatam toate aceste lucruri, eram eu cea care le gandea, din proprie initiativa. Am constatat ca nu am uitat niciunul dintre nodurile pe care le-am invatat, mi-au venit in minte notiuni de teorie pe care m-am chinuit ani de-a randul sa mi le bag in cap, m-am trezit scrutand cerul si observand nori dubiosi de furtuna, am stiut la timona - instinctiv de aceasta data, fara macar sa ma uit la busola - cand barca din inertie isi schimba cursul, aranjam mereu fungile si scotele ca sa nu se incurce, pentru ca mi-a intrat deja in reflex si lista poate sa continue. Nu o sa vorbesc despre bucuria pe care am resimtit-o facand iarasi aceste lucruri pentru ca altceva e mai important de asta data. In acest week-end am avut o revelatie, a evolutiei mele personale in yachting, a ceea ce stiu sa fac, a ceea ce am invatat sa fac. Si am ramas uimita de cat am acumulat, dar si de cat mai am de invatat si experimentat. Mi-am dat seama, insa, pentru prima data cu adevarat cat de departe sunt de nivelul la care eram cand am absolvit scoala de yachting si, totusi, cat de departe sunt si de nivelul la care as vrea sa ajung. Am sa inchei acesta postare cu ceea ce, de fapt, am avut in cap atunci cand am inceput-o: nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi intamplat fara rabdarea, priceperea si iscusinta profesorilor mei in ale yachtingului. Nu cei pe care i-am avut la scoala, ci cei care m-au invatat realmente ceea ce stiu acum: Ovidiu Drugan - teorie si Sorin Drugan - practica, doi oameni carora le multumesc infinit si carora le voi ramane pe veci recunoscatoare pentru acest lucru! Datorita lor traiesc acum sentimentele descrise mai sus, datorita lor mi-am vazut visul cu ochii! De ce recunostinta? Pentru ca sunt convinsa ca ceea ce stiu eu acum, desi e inca putin, e totusi infinit de mult in comparatie cu ceea ce stie un incepator. Pentru ca nu am intalnit un om care sa explice atat de bine elementele de teorie ale navigatiei (pe care nu trebuie doar sa o tocesti, ci sa o si intelegi) ca Ovidiu si nici un navigator atat de pasionat și de priceput ca tatal lui, Sorin. Acestea fiind spuse, ma intorc la cart bucuroasa ca ma asteapta o alta noapte pe mare. Acum realizez ca nu am scris nimic din ce s-a intamplat efectiv in aceasta calatorie, dar promit ca voi povesti intr-o postare viitoare. Pana atunci, vant bun prin viata, voua prietenilor mei!

P.S.Trebuie sa fac precizarea ca, desi astazi - cand postez eu aceste randuri - e duminica, mica mea povestioara a fost scrisa de fapt sambata noapte, in drumul de intoarcere catre Constanta, pe o foaie de hartie, caci nu aveam laptopul la mine, pe barca.