marți, 8 iunie 2010

De la Baudelaire citire



,,Om liber, tu vei iubi intotdeauna marea.
Marea îţi e oglindă si sufletul ţi-l vezi
Cătând prin valuri calme, neştiutor, cărarea
Si spiritul e haos pe care-l celebrezi''.

duminică, 6 iunie 2010

Revelatie

Din nou vara, din nou mare, din nou yachting. Cu vant, fara vant, cu nopti la timona ghidandu-te dupa stele, cu amiezi in costum de baie si inserari cu pantaloni de ski si geaca. Cu rasarituri si apusuri si timp impartit din nou in carturi si in mile... Cealalta viata a mea... Acolo unde totul e perfect, unde nimic nu ma supara, unde nimic nu imi poate sterge linistea din suflet si zambetul de pe buze. Dar destul cu poezia, sa va povestesc un pic contextul trairilor mele din acest sfarsit de saptamana. Am urcat pentru prima data in acest sezon pe barcuta pe care nu mai fusesem de asta toamna, pe care in ultimele luni o privisem doar admirativ cocotata pe mal, la iernat. Acum era din nou pe apa, se legana usor in adierea brizei. Am ajuns in fata ei si inima a inceput sa-mi bata cu putere. Nu exagerez, ma simteam ca la o intalnire cu un prieten pe care nu-l mai vazusem de ani de zile. Emotia era dublata si de faptul ca nu mai stiam cum o sa fie: o sa-mi aduc aminte toate lucrurile pe care le invatasem anul trecut? Iarna parca ma scosese din rutina limbajului, gandirii si simtirii in termeni marinaresti. Am urcat pe barca. Ah, aveam sa retraiesc, rand pe rand, senzatiile de vara trecuta, mi-am spus bucuroasa, in gand. Mi-am azvarlit repede bagajul in cabina, caci echipajul era aproape gata de plecare si trebuia sa ajut. Am zambit in sinea mea la gandul diminetilor verii trecute cand, uneori, 30 de secunde imi erau suficiente sa ma trezesc din somn si sa fiu gata de executarea vreunei manevre. (In Bucuresti, imi ia cel putin o jumatate de ora dimineata ca sa devin functionala!) "Stai la parama aia alb cu albastru sa o recuperezi!", mi s-a cerut si eu mi-am spus in gand - "Ce alb cu albastru? La funga focului, vrea sa zica!". Ia uite, nu uitasem nimic, nici termenii echipamentelor si elementelor componente ale velaturii sau barcii. "Astea sunt scotele, astea sunt fungile, aici e palancul ghiului, saniile sunt la locul lor, fenderele atarnate asa cum trebuia, acum ridicam randa, apoi focul, cineva trebuie sa stea la recuperare si cineva sa ajute ca urcarea lor sa fie mai usoara. Pianele trebuie inchise dupa executarea oricarei manvre, fungile si scotele date de doua ori minim pe cabestan la eliberare", am recapitulat in gand, destul de uimita de usurinta cu care imi aduceam aminte tot ce trebuia facut. La plecarea din port am anticipat toate manevrele care urmau sa fie executate, in ordinea lor corecta. Mai mult chiar, am trecut - in gand, fireste - la opinii personale de tipul: "noaptea ar fi trebuit sa stam cu vestele pe noi, cei care suntem pe punte". M-am surprins cum urmaream, extrem de atenta, ca ghiul sa nu loveasca pe cineva in cap sau ca cei care stateau la timona sa nu greseasca cursul pe care trebuia sa mergem (mentionez ca pentru o parte dintre cei care erau pe barca asta era prima iesire cu un velier). Insa acum nu mai invatam toate aceste lucruri, eram eu cea care le gandea, din proprie initiativa. Am constatat ca nu am uitat niciunul dintre nodurile pe care le-am invatat, mi-au venit in minte notiuni de teorie pe care m-am chinuit ani de-a randul sa mi le bag in cap, m-am trezit scrutand cerul si observand nori dubiosi de furtuna, am stiut la timona - instinctiv de aceasta data, fara macar sa ma uit la busola - cand barca din inertie isi schimba cursul, aranjam mereu fungile si scotele ca sa nu se incurce, pentru ca mi-a intrat deja in reflex si lista poate sa continue. Nu o sa vorbesc despre bucuria pe care am resimtit-o facand iarasi aceste lucruri pentru ca altceva e mai important de asta data. In acest week-end am avut o revelatie, a evolutiei mele personale in yachting, a ceea ce stiu sa fac, a ceea ce am invatat sa fac. Si am ramas uimita de cat am acumulat, dar si de cat mai am de invatat si experimentat. Mi-am dat seama, insa, pentru prima data cu adevarat cat de departe sunt de nivelul la care eram cand am absolvit scoala de yachting si, totusi, cat de departe sunt si de nivelul la care as vrea sa ajung. Am sa inchei acesta postare cu ceea ce, de fapt, am avut in cap atunci cand am inceput-o: nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi intamplat fara rabdarea, priceperea si iscusinta profesorilor mei in ale yachtingului. Nu cei pe care i-am avut la scoala, ci cei care m-au invatat realmente ceea ce stiu acum: Ovidiu Drugan - teorie si Sorin Drugan - practica, doi oameni carora le multumesc infinit si carora le voi ramane pe veci recunoscatoare pentru acest lucru! Datorita lor traiesc acum sentimentele descrise mai sus, datorita lor mi-am vazut visul cu ochii! De ce recunostinta? Pentru ca sunt convinsa ca ceea ce stiu eu acum, desi e inca putin, e totusi infinit de mult in comparatie cu ceea ce stie un incepator. Pentru ca nu am intalnit un om care sa explice atat de bine elementele de teorie ale navigatiei (pe care nu trebuie doar sa o tocesti, ci sa o si intelegi) ca Ovidiu si nici un navigator atat de pasionat și de priceput ca tatal lui, Sorin. Acestea fiind spuse, ma intorc la cart bucuroasa ca ma asteapta o alta noapte pe mare. Acum realizez ca nu am scris nimic din ce s-a intamplat efectiv in aceasta calatorie, dar promit ca voi povesti intr-o postare viitoare. Pana atunci, vant bun prin viata, voua prietenilor mei!

P.S.Trebuie sa fac precizarea ca, desi astazi - cand postez eu aceste randuri - e duminica, mica mea povestioara a fost scrisa de fapt sambata noapte, in drumul de intoarcere catre Constanta, pe o foaie de hartie, caci nu aveam laptopul la mine, pe barca.