marți, 25 august 2009

Din nou despre copiii mării (adică delfinii!)

Știu că pozele pe care le voi atașa acestei postări vor bucura mult pe cineva anume :) Voi, ceilalți cititori, o să spuneți probabil că exagerez cu delfinii. E a doua oară când vă scriu despre ei, doar. De această dată, voi lăsa fotografiile să vorbească. Vă spun doar că nu am întâlnit niciodată animale atât de jucăușe (poate doar câinii) și vă dau un pont dacă vreți o reprezentație live: duceți-vă în portul Tomis, la Constanța și veți găsi acolo un vaporaș care face croaziere turistice de câte o jumătate de oră sau o oră contra unei sume modice (10 RON sau așa ceva). Îl găsiți ușor căci căpitanul vaporașului își face reclamă singur strigând în gura mare: "Plimbare cu barcaaa! Cine mai doreșteee..." Rugați-l să meargă prin locurile unde apar de obicei și e imposibil să nu îi vedeți cum se iau la întrecere cu barca și cum fac sărituri ca la delfinariu! Succes!

luni, 24 august 2009

Momente absolute




E ora 20.30 și sunt în mijocul mării. Impropriu spus în mijlocul mării, căci malul e destul de
aproape. Însă în jurul meu e numai apă, soarele tocmai ce a apus, vântul bate încet. Un pahar de rom și o țigară și o muzică atât de încet dată, cât să auzi și adierea vântului și fâșâitul valurilor. Ce mai contează în momentul ăsta? Că la București e cald și proprietarul așteaptă chiria? Că la serviciu mă așteaptă o groază de probleme și acasă la fel? Că ar trebui să mă duc și pe la doctor că mă supără niște chestii? Că atunci când mă voi întoarce, voi vedea în jurul meu oameni care au uitat să râdă, care au încremenit cu sprâncenele adunate în mijlocul frunții? Nu cred... Mă bucur deplin de acest moment și mă bucur că există în viața mea astfel de momente, atât de... absolute încât nimic altceva să nu mai conteze pe lumea asta. Și atât timp cât vor exista, pentru mine viața cu toate neplăcerile ei minore va fi doar o trecere între aceste momente. Vă doresc să aveți și voi momentele voastre absolute care să vă facă să spuneți în fața oricăror greutăți: Las' că trece și asta! Sau, precum spunea un personaj antologic: Tomorrow is another day!

marți, 18 august 2009

Ziua Marinei



În fiecare an am văzut Ziua Marinei la televizor. Exerciţii militare, paradă, fanfară... foarte frumos. Oricum, uniformele mă fascinau de când eram copil, iar dintre toate, ofiţerii de marină mi se păreau cei mai eleganţi, cei mai frumoşi. Anul acesta, Ziua Marinei m-a prins la mare. A fost chiar regatta Mircea în ziua aceea numai că, înainte de a intra în competiţie, toate yachturile participante au ieşit în larg împodobite cu steguleţe şi fanioane multicolore în aşteptarea defilării. Înaintea acestui moment însă, timp de vreo trei ore, am stat la ancoră şi atunci am constatat că Ziua Marinei pentru oamenii mării e ca 1 Mai sau 1 Decembrie cu mici şi bere pe uscat pentru oamenii obişnuiţi. Pe yachturi se sărbătorea cu băi în mare, concursuri de înot, rom la pahare de plastic, pepene roşu, muzică şi voie bună. Mai mult, spectacolul organizat de oficialităţi se vedea perfect de pe mare. Fregatele impunătoare care se deplasau ca nişte care alegorice, avioanele care făceau lupinguri prin aer şi, la sfârşit, yachturile care au defilat prin faţa falezei din Constanţa cu pânzele umflate de vânt şi care s-au îndreptat la final către linia de start a regattei care tocmai începea. Seara, în port era furnicar. Pe străzile din zonă, circulaţia era blocată.
Parada absolvenţilor de la Academia Navală care au mărşăluit pe străzi cu făclii aprinse şi secondaţi de fanfară i-a scos pe constănţeni din case şi i-a făcut pe turişti să-şi consume bateria aparatelor de fotografiat. Aştept cu nerăbdare Ziua Marinei de anul viitor. :)

Tornadă la Constanţa

Am văzut-o la câţiva kilometri. La început s-au format mai multe. În larg. Erau ca nişte fuioare de lână albă ţesute din nori. Se întindeau în jos până în mare şi răscoleau apa. Se vedeau perfect de pe digul din faţa cazinoului din Constanţa. Vântul începuse să bată cu putere, jumătate de cer era senin, jumătate - negru. Pescăruşii ţipau de parcă venea sfârşitul lumii şi încercau să zboare, dar vântul le oprea fâlfâitul aripilor aşa că planau pe câte o pală de vânt. Furtuna a adus peştii la ţărm. Iar pescăruşii au început vânătoarea: pândeau, apoi se repezeau ca nişte ulii şi înhăţau peştii aflaţi aproape la suprafaţa apei. Într-o parte a cerului, fuioarele tornadelor apăreau şi dispăreau, unul după altul. În cealaltă parte a cerului răsărise curcubeul. Clar şi întreg. Era singura pată de culoare între nuanţele alb-negru-albăstrui care compuneau peisajul. Pe dig, cei mai viteji au rămas să facă poze. Mamele şi copii au fugit udaţi de spuma valurilor transformată în stropi mulţi şi deşi. Nu prea puteai să faci faţă nici vântului care te clătina.
Linia orizontului nu mai era clară, ci difuză. Părea acoperită de o ceaţă lăptoasă care se apropia de mal. Un nor de deasupra noastră părea că începe să ţeasă şi el o tornadă. ''Uite! Se formează aici!,'' se auzeau ţipete despre care nu puteai spune cu precizie dacă sunt de frică sau de entuziasm. Un fotograf profesionist aflat, poate din întâmplare, acolo a început să alerge către maşină ca să-şi ia monopiedul şi ne-a rugat să-i ţinem un loc pe dig. Era probabil o ocazie nemaipomenită. Nişte poze de excepţie cu care orice profesionist ar fi fost mândru. Mi-a fost ciudă că aparatul meu foto era descărcat. Prin bunăvoinţa prietenului nostru ad-hoc, Mircea Răducan, am primit însă nişte fotografii deosebite cu tornada. Am aşteptat entuziaşti, dar o tornadă aproape de ţărm nu s-a format. Vântul a început să bată din ce în ce mai slab, pescăruşii s-au liniştit, marea la fel. Totul a durat cam o oră. O altă oră în care am văzut ce înseamnă puterea naturii. Şi m-am gîndit că noi, oamenii, nu ar trebui să ne punem cu ea.

luni, 17 august 2009

Primul curs de marinărie: duceţi-vă la cursuri!

O parte dintre cei care au citit acest blog m-au întrebat ce poţi să faci să ajungi să navighezi. efectiv pe mare M-am decis să vă povestesc cum ar putea începe o astfel de experienţă care, dacă ajunge să vă pasioneze, poate deveni - de ce nu? - un mod de viaţă. Fie că vreţi să navigaţi aşa ca in figura din stânga - cu o mare liniştită şi calmă în care să nu vă pese decât să admiraţi apusul şi să ascultaţi marea - fie că vreţi să navigaţi cu mai multa adrenalină, ca în figura din dreapta, condiţia esenţială este să faceţi un curs de yachting. Acolo veţi învăţa nu numai cum să manevraţi o ambarcaţiune, veţi învăţa o sumedenie de lucruri utile navigaţiei: legislaţie, radiocomunicaţii, meteorologie, elemente de construcţie a unei nave, tehnici de salvare pe mare. Aşa înşiruite ca materii de curs, pot părea nu foarte interesante, dar să vedem ce o să spuneţi după ce vă explic un pic despre ce este vorba. Deci... Vă spuneam într-o postare anterioară că, aşa cum circuli cu maşina pe uscat şi ţii cont de semne de circulaţie, semafoare, priorităţi şi alte lucruri de acest gen, aşa şi traficul maritim are propriile reguli. De pildă, o ambarcaţiune care vrea să o depăşească pe alta îi comunică prin semnale sonore pe care parte intenţionează să facă depăşirea (babord sau tribord), iar cea care urmează să fie depăşită spune dacă este de acord sau nu. O altă regulă la capitolul depăşiri este că ocolirea unei alte nave întâlnite pe traseu se face prin pupa navei care urmează să fie depăşită. Cam astfel de lucruri înveţi la capitolul legislaţie. La un curs de sailing mai înveţi care sunt părţile componente ale unei bărci, cum se numesc ele căci credeţi-mă, denumirile sunt proprii limbajului marinăresc. De altfel, dacă aţi avut curiozitatea să urcaţi vreodată pe o barcă, aţi văzut că, practic, se vorbeşte o altă limbă. Cei care nu sunt familiarizaţi, nu înţeleg mai nimic. De ce? Păi vă dau eu câteva exemple de comenzi pe mare:
1. ''Pregătiţi-vă să ridicaţi focul mic pe babord!''
2. ''Recuperaţi funga randei!''
3. ''Vom dubla baliza, o vom lăsa la babord, apoi ridicam spinakerul pentru că avem un mare larg cu care ajungem direct la mal!''
4. ,,Pregătiţi de voltă!, Volta!, Mai larghează focul! Daţi drumul la pisică!''

Nu râdeţi, cam aşa sună comenzile pe o ambarcaţiune. Şi v-am dat doar câteva exemple. Nici nu o să vă traduc exact ce am scris mai sus pentru că ar fi greu de explicat. Şi apoi vreau să vă incit în a lua lecţii de sailing :) Dar vă voi spune totuşi că volta înseamnă schimbarea direcţiei de mers cu trecerea velei de pe o parte pe alta a axului bărcii, a dubla o baliza înseamna a ocoli o baliză, randa este vela principală a unei ambarcaţiuni iar biata pisică nu este în niciun caz o vietate care face miau, ci un sistem de ajustare a velelor. Şi dacă nu v-am stârnit încă curiozitatea, să vă mai povestesc ce mai puteţi învăţa la cursurile de sailing.
Marinărie....Sună bine, nu? Îţi vine parca deja să-ţi pui tricoul cu dungi bleumarin şi să tragi dintr-o pipă! Păi, la cursul de marinărie, spre exemplu, poţi să înveţi despre cum să faci nodurile marinăreşti! Ca în figura de mai jos! Nod de gaşă, nod de şcondru...Sunt atâtea tipuri de noduri utile fiecărei situaţii în care te afli: fie că vrei să legi două parâme, fie că vrei să blochezi ceva, fie că vrei să faci un ochi de laţ ca să atârni ceva.
Sau manevra navei: cum să navighezi cu GPS-ul, cum să navighezi fără GPS, cum ieşi din port, cum intri în port, cum te fereşti de stânci şi plase pescăreşti, care sunt semnele de furtună, ce îţi indică stelele pe cer, ce mănânci pe barcă, ce nu mănânci, cum ceri ajutor dacă eşti intr-o situaţie dificilă, cum salvezi un om care a cazut în apă, toate astea se învaţă la un curs de sailing.
Din păcate în România nu există prea multe locuri unde se învaţă aşa ceva. Eu vă pot da doar două exemple: şcoala de yachting SetSail şi cursurile Yacht Club Regal Român. După ce absolviţi cursurile să nu vă închipuiţi că e ca mersul pe bicicletă: se uită dacă nu practicaţi. Urmăriţi-vă pasiunea până la capăt şi nu uitaţi că nu contează nici dacă nu ştiţi să înotaţi, nici dacă nu aveţi condiţie fizică extraordinară! Important e să fiţi ambiţioşi şi să duceţi visul până la capăt!

joi, 13 august 2009

Copiii mării

Animalele sunt mai fericite şi mai frumoase în mediul lor natural decât în captivitate. Am auzit spunându-se asta de foarte multe ori. Am trăit de curând o experienţă care m-a convins, dacă mai era nevoie, de acest lucru. Plimbându-mă cu un velier de la Constanţa spre Eforie Sud am întâlnit delfini pe mare. Nu erau doi trei, aşa cum alţi colegi de-ai mei văzuseră. Erau bancuri de opt-nouă delfini. Înotau pe lângă prova bărcii cu viteză, de parcă ar fi vrut să se întreacă cu ea. Din când în când se băgau pe sub barcă şi treceau de pe o parte pe alta a ei ca şi cum ar fi făcut schimb de locuri cu prietenii lor. Joaca a ţinut ceva vreme. Vreo 20 de minute, timp în care noi am încercat să le atragem cumva atenţia. Săreau la început câte doi, ca la circ, apoi ca şi cum ar fi apreciat încurajările noastre (strigam încontinuu: Bravo! Bravo!) au început să sară câte trei-patru odată. A fost un spectacol extraordinar. Un marinar mai bătrân ne-a spus: ,,Bucuraţi-vă de acest spectacol pentru că, vă spun eu, aşa mulţi odată, nu o să mai vedeţi. Sunt rare ocaziile când se adună 8, 9 delfini în jurul unei bărci,,. Când barca a încetinit, au dispărut ca prin farmec. Pesemne că nu mai era nimic amuzant pentru ei. Întrecerea se terminase. S-au dus să caute, probabil, alte bărci cu care să se joace. Copii mării - căci aşa îmi place să-i numesc - au un farmec aparte. Şi eu cred că există o conexiune aparte între om şi delfin. Deşi am filmat cu telefonul spectacolul pe care l-au dat în acea zi, din raţiuni tehnice nu pot încă posta filmuleţul. Vă arăt însă delfinii filmaţi de alţi colegi tot în Marea Neagră cu doar câteva zile înainte de a-i vedea eu.

miercuri, 12 august 2009

Vibraţia mării


Ce poate fi mai relaxant şi mai odihnitor decât să admiri marea... Unii dintre voi ar putea spune: să admiri o creastă de munte sau să stai culcat într-o poieniţă inspirând mirosul de iarbă proaspătă şi flori. Poate aveţi dreptate. Pentru mine însă nimic nu e mai frumos decât marea. Pe cele mai multe dintre vacanţele mele, fie că au fost vara, fie că au fost iarna, le-am petrecut la mare. Începând de la Marea Neagră, Marea Egee, Marea Mediterană şi până la Ocean, am admirat de câte ori am avut ocazia frumuseţea întinderii de apă care se pierde în linia orizontului. Liniştea spartă de foşnetul valurilor, aerul sărat, mirosul de alge şi peşte, şi culoarea în care te pierzi indiferent de nuanţa de albastru sunt elementele unei terapii perfecte pentru mintea obosită de munca zilnică, pentru stressul metropolitan şi pentru liniştea sufletului. Am pozat marea în toate ipostazele posibile, liniştită şi plată ca o oglindă, limpede ca un topaz, înspumată sau neagră ca smoala. Şi indiferent de starea ei, starea mea a fost aceeaşi: o pace interioară şi o relaxare profundă. Multe dintre spa-uri folosesc terapii prin apă. Fie că este vorba despre hidromasaj sau alte tehnici mai avansate, practicile lor se bazează pe calităţile relaxante, energizante şi detoxofiante ale apei. Mai mult decât atât, produsele cu orgini marine sunt la mare căutare. Algele, sarea de mare sunt folosite atât pentru tratamentele de înfrumuseţare cât şi pentru cele medicale. Aşa că as putea să trag o concluzie şi să spun că marea e benefică şi pentru corp şi pentru spirit. Încercaţi măcar o dată să mergeţi la malul mării, nu pe plajele zgomotoase şi pline de oameni, ci în mijlocul sălbăticiei lor, închideţi ochii şi respiraţi adânc. Veţi simţi vibraţia ei...

marți, 11 august 2009

Campioni la atenţie


Am experimentat la sfârşitul acestui week-end un sentiment plăcut dar inaccesibil multora dintre noi: sa câştigi un loc pe podium la o competiţie sportivă. Meritul nu a fost al meu, întrucât este vorba despre un sport de echipă - yachtingul, cum deja, v-aţi dat seama probabil:) Mai mult decât atât, aşa cum poate v-aţi prins din postarea anterioară, sunt cam începătoare în tainele pânzelor duse de vânt, aşa că rolul meu în regata ,,Bricul Mircea,, a fost unul minor. Totuşi, adrenalina pe care ţi-o dă competiţia şi emoţia premierii m-au făcut să mă simt ca şi cum aş fi fost de-un leat cu ceilalţi colegi ai mei. Ca să o iau cu începutul, competiţia a avut doua etape: sâmbătă cea de offshore (adică parcurgerea unei distanţe mai lungi de-a lungul coastei) şi duminică cea inshore - traseu înspre larg, cu dublare de balize (pentru cei care nu cunosc termenii - cu ocolirea unei balize). Prima cursă a fost cum a fost, însă cea de duminică ne-a ţinut pe toţi cu răsuflarea tăiată. Deşi pare greu de crezut (pentru că nu poţi să compari viteza cu care se deplasează un yacht cu cea a unui monopost), cine s-ar fi uitat cu binoclul pe mare duminică ar fi vazut adevărate dueluri în pânze: două câte două , rivalele din competiţie îşi aţineau calea pe mare, intrau una în vântul celeilalte (tehnică de fentare pe mare, la curse). Un spectator ar fi stat cu sufletul la gură: Incredibil, s-a dublat baliza! Uite, barca cu pânze albe a luat avans şi... a depăşit-o pe cealaltă! Vai, cea cu spinekerul roşu s-a înclinat la 60 de grade! Extraordinar, cele două de acolo aproape de ciocnesc! Ups, a scăpat o pânză la prima din convoi! Cam aşa ar fi sunat exclamaţiile unui spectator la regata ,,Bricul Mircea,,. Finalul cursei a fost într-adevăr extraordinar! Barca pe care concuram era a treia din convoi. Cu şanse reale de a ajunge pe podium. Ne îndreptam cu mâinile strânse pe parâme de atâta emoţie către linia de finish, marcată între o barcă pneumatică a comitetului de curse şi o baliză galbenă. Primul yacht din convoi se apropia de linie cu viteză. Deodată, mirare! În loc să intre printre cele două repere ale finishului, yachtul a ocolit baliza şi s-a întors prin interiorul liniei de finish ca şi cum cursa ar mai fi avut o tură. Am început să ne întrebăm dacă nu cumva am fost noi neatenţi şi nu ne-am uitat cum trebuie pe informaţiile afişate despre traseul cursei! Nimeni nu văzuse cum că ar fi două ture. Minutele treceau, noi ne apropiam de finish. Al doilea yacht din convoi (cel din faţa noastră) a făcut aceeaşi figură ca primul. A dublat baliza netrecând linia de finish şi s-a întors. Momentul deciziei se apropia: un minut până la linia de sosire....30 de secunde....20 de secunde!!! Ce facem?? Dacă am fi urmat exemplul celorlaţi, riscam să pierdem locul III (dacă ei greşiseră), dacă mergeam pe mâna noastră şi cursa ar avea într-adevăr două ture de traseu, era acelaşi lucru: pierdeam locul III. Siguranţa căpitanului ne-au făcut să trecem perimetrul respectiv ca şi cum ar fi fost linia de sosire. CHIAR ERA LINIA DE SOSIRE! La auzul fluierului de finish, am sărit toţi în sus de bucurie. Eram primii! Ce-i drept nu pe munca noastră, ci pe greşeala altora dar... lecţia pe care am avut-o de învăţat e că atenţia şi rigurozitatea pot să te conducă spre succes.

marți, 4 august 2009

O călătorie pe mare...







Experienţa pe care am trăit-o pe mare în urma unei călătorii cu yachtul la Istanbul mă face să spun că, nici pe departe, marea, aşa cum ni se înfăţişează ea de pe uscat, nu se lasa cunoscută. Şi că o astfel de călătorie, cu yachtul, este o incursiune nu numai în frumuseţea ascunsă a naturii dar şi o testare a capacităţilor tale fizice şi psihice. În cele ce urmează am să vă povestesc despre o călătorie unică, o călătorie pe care puţini dintre noi au şansa să o încerce, a life time journey, a life time experience...


Vântul, prietenul meu bun


Era într-o sâmbătă când am părăsit Mangalia la bordul unui yacht cu pânze pentru o regatta la Istanbul. Era prima mea călătorie mai lungă de o zi pe mare. Afară, un soare izbitor. Până să mă dezmeticesc, s-a şi dat startul şi pânzele s-au umflat de vânt şi barca a început să plutească lin pe ape. Mă simţeam bine, gata să fac faţă cu brio unei astfel de călătorii. Meticulozitatea care mă caracterizează m-a făcut să mă pregătesc cu atenţie: îmbrăcăminte de toate felurile (ce-i drept, mai mult de vară), mănuşi de yachting, şapcă (să mă apere de soare), încălţări speciale pentru navigat dar şi toate cele trebuincioase unei fete ca să supravieţuiască în orice mediu: forfecuţă, şerveţele umede pentru demachiat, toate miniaturale, ca să încapă cât mai economic în bagaj.


Mai târziu mi-am dat seama că erau inutile. Pe barcă, mai ales dacă eşti în competiţie şi nu într-o croazieră, uiţi cu desăvârşire că ai nevoie de astfel de gadget-uri. E suficient să îţi dai cu nişte apă rece pe faţă să te răcoreşti şi să te împrospătezi şi să-ţi schimbi tricoul de pe tine. Apropo de asta, căldura care m-a toropit în primele ore ale călătoriei mi-a dat peste cap ideea de ce înseamnă un bagaj de haine bine ales pentru o expediţie nautică: mi-ar fi trebuit un veşmânt alb de călugăriţă ca să supravieţuiesc soarelui care îmi străpungea parcă pielea sau un sari indian. :) Iar urechilor, care îmi rămăseseră afară din cauza şepcii, le-ar fi prins tare bine un văl arăbesc. O dată cu lăsatul serii, căldura s-a domolit, însă, şi peste mare s-a lăsat o linişte atât de adâncă de parcă aş fi fost într-un templu. Nu auzeam decât vântul care foşnea încet. Am început să-mi ciulesc urechile pentru orice adiere, oricât de mică ar fi ea. Surpriză însă. În acea seară, nici pic de vânt. Acalmia a durat câteva ore bune, iar prima suflare m-a trezit complet din amorţeală. Nu am apucat să ma bucur prea tare, însă, de primele adieri, că vântul s-a şi înteţit. A pornit dintr-o dată tare. În rafale. Green-urile (căci aşa se numesc vântoasele care suflă supărate, cu putere, pentru ca apoi să se liniştească într-o secundă) ne-au aţintit calea vreme de vreun ceas, după care s-a pornit FURTUNA.



Când marea se supără


A început în zorii zilei. Cu vânt şi valuri mari. Mare de gradul şase, spun marinarii. Adică pe o scară de la 1 la 9, răzvrăteala talazurilor era de nota 6. Împinse cu putere de vânt, pânzele bărcii se înclinau aproape de nivelul apei. Valurile ne ridicau şi ne coborau ca la rodeo. Dar peisajul mării supărate era copleşitor. Trei ore cât a durat furtuna, m-am luptat la propriu să mă ţin pe picioare în barcă, să răzbesc frigul şi valurile care mă udau până la piele. Trei ore par nesfârşite. La capătul lor, eram udă leoarcă şi frigul îmi intrase atât de tare în oase încât aveam impresia că nimic nu mă poate încălzi. După aproape 24 de ore de navigat incluzând furtuna, am încheiat prima etapă a călătoriei. Destinaţia: Sozopol, Bulgaria. Nu o să mă opresc la a povesti cele întâmplate pe uscat, căci această istorisire este dedicată în exclusivitate navigaţiei pe mare.


O să vă spun doar că am înnoptat în port, i nbărcuţa pe care la sfârşitul unei călătorii de acest gen o percepi ca pe cel mai bun prieten: acolo mănânci, acolo dormi, cu ea te deplasezi. Pare inconfortabil la prima vedere, dar cine nu a dormit vreodată legănat de valuri nu cunoaşte sentimentul acesta de bine. Fie că dormi afară pe punte şi simţi vântul care te răcoreşte plăcut, fie că dormi înăuntru cu urechea lipită de carenă şi auzi susurul apei, senzaţia e unică. Şi merită încercată.



Din nou, pânzele sus


Noaptea a trecut, am ridicat din nou pânzele şi am pornit spre Istanbul. Furtuna se oprise, dar vremea tot capricioasă era. De la regretele că nu aveam sari, am început să tânjesc după pantalonii mei de trening. Da, da, nu contează că suntem în luna august. Vântul sufla cu destulă putere. Am început să regret şi faptul că nu îmi luasem nicio bluză strâmtă, căci sub toate tricourile mele largi, vântul flutura în voie. După ore întregi de rodeo pe mare, vă spun cu mâna pe inimă că am uitat ce înseamnă să stai drept. Balansul valurilor m-a făcut să stau ca o felină pregătită de atac. Nu ştiam cât de puternic va fi impactul bărcii ridicate de un val şi cât de tare trebuie sa mă încordez ca să îmi menţin echilibrul. În plus, am devenit extrem de atentă: pe unde păşesc să nu alunec, de ce să ma ţin să nu cad. Tot corpul meu făcea eforturi pe care nici nu le percepeam, aveam senzaţia că am căpătat puteri înzecite pe care nici nu ştiam că le am. Trebuia să fiu iute, ageră şi îndemânatică. Şi foarte disciplinată. Un singur lucru greşit te poate costa viaţa. Mă gândeam că într-un fel e... ca la armată. Asta dacă stai să te gândeşti la rigoarea pe care ţi-o impune navigaţia. Nu cred că ar fi însă cinstit faţă de mare să fac o astfel de asemuire întrucât navigaţia m-a făcut (pe mine cel puţin), în primul rând, să preţuiesc natura şi să o respect, dar nu numai - să preţuiesc şi lucrurile cu care sunt obişnuită pe uscat. Dar, pe fond, şi armata şi yachtingul au un rol formator: disciplinează, responsabilizează, ascut simţurile şi conferă îndemânare, rezistenţă fizică şi psihică.

Când s-a lăsat seara am văzut cel mai frumos apus din viaţa mea. Un soare ca o bilă de foc. Cerul colorat ireal. După apus, un alt tablou măiastru: cerul înstelat. Mă uitam neîncetat la Calea Lactee care părea un şuvoi de lapte, la Carul Mare şi, numărând în prelungirea lui de cinci ori distanţă dintre roţile din spate, am descoperit Steaua Nordului, cea mai de încredere călăuza a navigatorilor, căci ea îţi arată întotdeauna nordul şi te ajută să te orientezi atunci când în jurul tău e numai apă.



Patru ore somn, patru ore cart


Două zile şi două nopţi pe mare. Fără nicio oprire pe uscat. Atât am făcut până acasă. Timpul nu s-a mai împărţit în ore, ci în carturi. Patru ore de cart, patru ore de somn. Adică patru ore de veghe la timonă şi apoi patru ore binecuvântate de somn. Patru ore nu par un timp îndelungat, dar socotind că a sta de cart înseamnă să mânuieşti barca, să fii cu ochii în patru la semnele care ar putea prevesti furtuna, să scrutezi orizontul cătând alte vapoare care ar putea să-ţi vină în cale, să scrutezi şi apele cu atenţie la stânci (dacă navighezi costier), să fii atent la busolă şi la direcţia pe care o ţii, credeţi-mă, nu e aşa uşor. Aşa că mi-am setat creierul să funcţioneze după această nouă dimensiune a vieţii pe barcă: am fragmentat cele opt ore clasice de somn şi m-am rugat să funcţionez la parametri normali. Noaptea mi s-a părut cel mai dificil. Nu vedeam decât stelele. În jurul meu - negru, doar vapoarele sau alte ambarcaţiuni. Le vedeam ca pe nişte luminiţe îndepărtate. Cu cât erau mai îndepărtate, mă chinuiam să scrutez orizontul, să mijesc ochii ca să disting care e direcţia lor de mers. Dacă vezi luminile roşu şi verde e clar că ambarcaţiunea se îndreaptă spre tine, dacă vezi lumina albă înseamnă că îi vezi pupa. Iar dacă vine spre tine trebuie să fii şcolit, să ştii cum să eviţi o coliziune, căci pe mare sunt, la fel ca şi pe uscat, reguli de prioritate şi tehnici de evitare a coliziunilor. În plus, noaptea am primit instrucţiuni clare în ceea ce priveşte siguranţa mea. Vesta de salvare şi hamul cu care te legi de barcă au fost accesorii obligatorii, căci mânuirea bărcii în întuneric este greoaie, iar manevra de om la apă e dificil de executat pe timp de noapte şi cu şanse mici de reuşită dacă nu ţi-ai luat toate măsurile de precauţie. Nu e o joacă. Sailingul, pe cât e de frumos, pe atât e de riscant. O secundă de neatenţie te poate costa viaţa. Aşadar, timp de două zile am navigat neîncetat să ajungem din nou la Mangalia. O zi şi o noapte petrecute în larg fără să văd urmă de ţărm. Fără să mai am noţiunea timpului, aşa cum o cunoşteam, dată de ceas. Pe mare e doar răsărit şi apus. Am învăţat să aproximez orele după locul soarelui pe arcul ceresc: e dimineaţă, e amiază, se apropie înserarea. În aceste două zile am învăţat aşadar că există un altfel de timp, cel al naturii , care trece într-un mod cu totul şi cu totul diferit de cel de pe uscat. Nu se condensează, ci se măreşte şi îţi dă posibilitatea să meditezi la lucruri la care de obicei nu prea ai timp să te gândeşti.


A life time experience


Am început această istorisire catalogând-o drept a life time experience. Aşa a fost. Dincolo de a descoperi frumuseţea naturii, această călătorie pe mare a avut, pentru mine, un rol iniţiatic. Să admiri natura e un lucru, să o respecţi pentru că i-ai cunoscut depotrivă şi ajutorul şi mania e alt lucru. E o lecţie de viaţă pentru că aşa îţi dai seama ce înseamnă condiţia umană, cât de neînsemnat eşti în faţa forţelor naturii. De aici şi conduita, impropriu spus, civică a marinarilor. Ei nu aruncă în apă plastic sau obiecte care nu sunt biodegradabile. Şi dacă nu o fac pe mare de ce, o dată ajunşi pe uscat, ar arunca hârtii pe jos? E acelaşi lucru. Am mai învăţat să am răbdare. Aşa cum spuneam, pe mare timpul capăta alte dimensiuni. Nu degeaba există vorba din bătrâni: cu răbdarea treci marea. Abia acum i-am înţeles sensul. Cu un vânt bun faci cam patru, cinci mile pe oră. Asta înseamnă cam 9 kilometri. Fără răbdare, simţi că înnebuneşti, că nu mai ajungi o dată la destinaţie. Apoi intervine ascuţimea simţurilor: la capătul călătoriei m-am suprins că ascultam cu mai multă atenţie şi parcă şi vedeam mai în profunzime. Nu mai pun la socoteală îndemânarea pe care am căpătat-o executând diverse manevre. O velă mânuită necorespunzător pe timp de furtună îţi poate culca barca în apă, un pas greşit te poate, de asemenea, arunca în apă. Şi peste toate acestea, echilibrul psihic fără de care nu rezişti pe mare. Şi pe care ţi-l formezi păstrându-ţi calmul în situaţii neprevăzute şi periculoase sau răbdarea în situaţii la polul opus. O dată ajunsă la liman, pe uscat, am ajuns să preţuiesc şi confortul meu de acasă, banalitatea unei cafele savurate pe un şezlong sau frumuseţea unei grădini cu flori şi, în general, frumuseţea lucrurilor pe care nu le întâlneşti pe mare. Măcar un pic, am început să văd viaţa cu alţi ochi. Ceea ce nu o să uit însă, şi cred că e cea mai importantă lecţie învăţată după această călătorie, e că reîntoarcerea la natură ne face să fim mai buni, mai conştienţi, mai disciplinaţi, mai răbdători, într-un cuvânt... mai oameni.